Carta Transmissiones. Istorie

Simţind că i se apropie sfârşitul, odată cu schimbarea depoziţiei în faţa tribunalului Inchiziţiei, Marele Maestru Jacques de Molay a transmis verbal demnitatea de Mare Maestru al Ordinului celui care era „numărul doi” în Ordin, adică adjunctului său, Cavalerul Templier ce deținea funcţia de Seneşal pe nume Johannes Marcus (numele său francez este Jean-Marc) Larmenius. La momentul respectiv Larmenius însuşi era în vârstă. Acesta a deţinut demintatea de Mare Maestru al Ordinului de la moartea lui de Molay, din anul 1314, până în 1324 când, în luna februarie, a iniţiat redactarea unui document la care istoricii se referă sub titlul „Carta lui Larmenius”, dar al cărei titlu în original este „Carta Transmissiones”.

În acest document, Larmenius susţine că, fiind prea vârstnic, va transmite înalta demnitate, după ce va obţine aprobarea Marelui Consiliu General al Ordinului, Templierului cu rangul imediat următor pe scara ierarhică, Cavalerul Franciscus Theobaldus. La momentul respectiv, Theobaldus era Prior al Prioratului din Alexandria (Egipt). Theobaldus a acceptat numirea în funcţie şi a semnat documentul în forma respectivă. De atunci şi până în anul 1804, fiecare Mare Maestru sau Mare Secretar în exerciţiu a semnat acest docuemnt.

Carta a fost redactată în binecunoscutul „codice” (alfabet codificat) uzitat în epocă de Cavalerii Templieri, alfabet al cărui principiu se baza pe descompunerea crucii în forma sa geometrică, fragmentele fiind folosite pentru formarea grupurilor de litere (crucea malteză înscrisă în pătrat quad-triangled). După decodificarea şi traducerea sa, Carta s-a dovedit a fi fost scrisă în limba latină uzuală în secolul al XIII-lea şi al XIV-lea. Ea reprezintă dovada scrisă a perpetuării Ordinului Templier. Cea mai mare parte a Ordinului se regrupase, retrăgându-se de pe scena publică, şi funcţiona discret „din umbră” atât în Franţa cât şi în restul lumii. Motivul a fost „secularizarea” Ordinului prin Bula papală Vox in Excelso emisă în 1312 de Papa Clement al V-lea, pontiful aflat sub controlul diabolicului rege francez Filip al IV-lea (Filip cel Frumos).

Ordinul a revenit într-o actualitate cu caracter semi-public în anul 1705 când la Palatul Versailles (Franţa), la Marele Capitul al Ordinului, a fost ales în înalta demnitate de Mare Maestru Filip, duce de Orleans, ulterior regent al Franţei. Existenţa acestui document a fost recunoscută public în anii 1803-1804 de către Marele Maestru de atunci Bernard Raymond Fabre-Palaprat, medic francez şi un apropiat al curţii lui Napoleon.

Non Nobis Domine, Non Nobis, Sed Nomini Tuo da Gloriam!