NOTE   PRIVIND   TEMPLIERII  

ŞI  „TEMPLARISMUL“   DUPĂ  MOARTEA   MARELUI   MAESTRU JACQUES   DE   MOLAY

 

 

 

 

Într-un studiu de dimensiuni nu foarte mari asupra Ordinului templier, marele om de cultură Umberto Eco a lansat un verdict demolator: Lucrările scrise pe tema templierilor sunt de două feluri – cele serioase, adică cele care duc cercetarea numai până în 1314; şi cele neserioase, adică acelea care vorbesc despre Ordinul templier şi dincoace de 1314. Cum trebuie privit acest verdict? Din ce categorie de raţionamente provine el? Desigur, tendinţa unora de a se considera cu orice preţ urmaşi ai templierilor medievali este ilară, dar, pe de altă parte, nu putem să nu luăm notă că există un fenomen de spiritualitate – aşa-zisul „templarism“, la care mă voi referi îndată – un fenomen de spiritualitate care se întinde pe mai multe secole, şi care nu poate fi ignorat, pentru că, pur şi simplu, există.

Să mai precizăm din capul locului că – poate contrar aşteptărilor unora – miturile „templiere“, şi, pe baza acestora, „templarismul“, au reprezentat fenomene în evoluţie şi ele s-au modelat în timp, aşa fel încât, precum vom vedea, „templarismul“ secolului al XVI-lea nu seamănă cu cel actual.

 

‡ ‡ ‡

 

 

Înainte de a încerca să circumscriem fenomenul „templarismului“, să răspundem la următoarele două întrebări:

 

 

1. CE A RĂMAS IMEDIAT DUPĂ EVENIMENTELE DIN 1314?

 

Desigur, întâi de toate, o emoţie puternică, o emoţie care însă nu a trecut pragul, spre a institui un tipar de mentalitate – putem afirma asta deoarece la relativ puţină vreme, opinia publică uitase cu totul de ceea ce se întâmplase în 1314, precum uitase de ceea ce se întâmplase în anii de dinainte. Abia după mai bine de două sute de ani, şi anume pe cale cultă, iar nu prin memorie colectivă directă, se vor „reînnoda firele“...

Apoi, în al doilea rând, imediat după evenimentele din1314, au rămas câteva cronici contemporane, care au consemnat faptele chiar atunci când ele se petrecuseră, „la cald“, ca să spun aşa – asta însemnând: destul de exact, căci, în caz contrar, oricare martor ocular al evenimentului ar fi verificat textul şi ar fi putut arăta cu degetul pe mincinos.

 

Ce consemnau cronicile care tocmai erau în curs de redactare în acel moment – 1314? 

Jean de Saint-Victor şi Bernard Gui menţionează pur şi simplu evenimentul arderii pe rug a lui Molay; Analele Parlamentului din Paris numite Olim consemnează evenimentul indirect, referindu-se în prim plan la altceva.

Cronica numită a  „Continuatorului lui Nangis“ şi Cronica în versuri a lui Geoffroy de Paris menţionează însă faptul că Molay a vorbit înainte ca flăcările să-l mistuie, a afirmat nevinovăţia Ordinului, invocând justiţia divină. Atât! Fără a identifica vinovaţii principali, adică instigatorii procesului, şi fără a da, sub formă de blestem, termene pentru convocarea acestora dinaintea judecăţii lui Dumnezeu, adică termene pentru moartea lor. Acestea sunt menţiunile strict contemporane, şi chiar ale unor oameni care puteau fi de faţă la eveniment.

 

 

2. CE ACUMULĂRI  IMPORTANTE  S-AU  PRODUS DUPĂ EVENIMENTELE DIN 1314?

 

Ce consemnau cronicile sau alte documente ulterioare anului 1314?

La numai câţiva ani, se produce o suită de consemnări italiene. Prima e a lui Dante şi aparţine Divinei Commedii, mai precis Infernului, unde Filip cel Frumos, numit „noul Pilat“ – comparaţia nu trebuie trecută uşor cu vederea! –, este condamnat pentru nedreptatea făcută templierilor. Divina Commedie a început să circule după 1321, anul morţii lui Dante, căci poetul a lucrat la „perierea textului“ până în ultima clipă.

La cronicarul Giovanni Villani (1277-1348), evenimentul implică trei aspecte: Molay a vorbit înainte ca flăcările să-l cuprindă şi a clamat nevinovăţia Ordinului, afirmând că judecata a fost nedreaptă; el a invocat justiţia divină.

Prin 1330, memorialistul Ferreto de Ferreti notează următoarea scenă, care ar fi avut loc imediat după supliciul lui Molay: un templier s-a înfăţişat dinaintea papei Clement V, pe care l-a blestemat să în 40 de zile şi să se prezinte pentru a da socoteală lui Dumnezeu pentru fărădelegea comisă împotriva templierilor. Este prima dată când tema „blestemului“ apare ca atare, explicit, doar că nu Molay, pe rug, la Paris, rosteşte blestemul, ci „un templier“, anonim, în palatul papei, la Avignon.

Apoi, la răspândirea ideii de nevinovăţie a Templului şi-a adus o consistentă contribuţie datorită prestigiului enorm al autorului a fost cartea De casibus virorum illustrium, de Giovanni Boccaccio, scrisă prin 1363-1364.

În secolul al XV-lea, procesul Ordinului sau tragica moarte a lui Molay pur şi simplu nu au mai constituit teme de referinţă. Parcă lumea i-a uitat cu totul.

Abia în 1530, templierii apar din nou menţionaţi, dar într-o postură aparte. Marele ocultist german Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim publică în acest an celebra sa lucrare De Occulta Philosophia, unde, vorbind despre marii magicieni şi vrăjitori ai secolelor anterioare, îi aminteşte şi pe templieri (!). Să nu trecem prea uşor peste acest fapt: chiar punându-i în postura de „magi“ sau  „vrăjitori“, Cornelius Agrippa este primul care a vorbit explicit despre templieri ca despre nişte iniţiaţi. Iar dadă fiind imensa autoritate a autorului, ideea nu a putut să nu prindă!

„Sinteza“, ca să-i spunem aşa, a menţiunilor anterioare, apare tot în secolul al XVI-lea şi aparţine unui cronicar italian, unul aflat în slujba Franţei: Paolo Emilio (sau, în forma latinizată, Paulus Emilius). Pentru că „formula finală“, cea foarte spectaculoasă, pe care o găsim şi în romanul Regii blestemaţi al lui Maurice Druon, prin care a devenit atât de notorie, a fost lansată de Paolo Emilio, se cuvine să întârziem puţin asupra lui.

 

EMILIO, PAOLO  (PAULUS  EMILIUS)  Cronicar italian, umanist şi om de mare cultură din Verona, a cărui reputaţie a fost atât de mare încât regele Franţei Carol VIII (1483-1498), la recomandarea episcopului de Paris, Etienne Poncher, i-a făcut invitaţia de a veni la Paris pentru a scrie o istorie a monarhiei franceze, în latineşte. A rămas la Paris peste 30 de ani, până la moartea sa (1529), bucurându-se, pe rând, de protecţia lui Ludovic XII (1499-1515) şi Francisc I (1515-1547). Lucrarea s-a numit De rebus gestis francorum, fiind socotită prima istorie umanistică a Franţei.

       Regii menţionaţi nu au dorit o compilaţie după diverse cronici, ci o istorie documentată, care să expliciteze mai ales problema originilor monarhiei franceze, aşa fel încât Paolo Emilio a cercetat arhivele, colaţionând documentele, confruntând datele, infirmând unele locuri comune, creând noi repere. A fost o muncă uriaşă, iar în 1529, cea de-a XIX-a carte şi ultima, referitoare la secolul al XV-lea, nu fusese încheiată, aşa fel încât Zavarisi (tot veronez) a fost cel care a terminat-o.

       În 1548 a fost tipărită prima dată. S-a bucurat de un mare succes, în 1550 apărând deja cea de-a treia ediţie. În 1581, a fost tradusă în franţuzeşte, urmând transpuneri în italiană şi germană. Cartea a avut o audienţă fantastică.

       Neocolind tema dispariţiei Ordinului templier,  Paolo Emilio face o sinteză între relatarea lui Ferreto de Ferrreti  – care a introdus ideea că Filip cel Frumos şi Clement V  au fost „blestemaţisă se prezinte  la anume termene dinaintea lui Dumnezeu – şi relatarea lui Geoffroy de Paris, Continuatorul lui Guillaume de Nangis ori Villani   – care notează că în momentul supliciului, Jacques de Molay a vorbit mulţimii afirmând nevinovăţia Ordinului şi invocând justiţia divină. Sinteza realizată de Paolo Emilio este următoarea: în momentul supliciului, Molay a vorbit mulţimii adunate, a afirmat nevinovăţia Ordinului şi i-a chemat dinaintea justiţiei divine, la termene precise, pe prigonitorii templierilor, termene care aveau să se „verifice“. Aceasta a fost „formula definitivă“, iar marea audienţă şi autoritate a lucrării lui Paolo Emilio a făcut  ca ea să se impună posterităţii. Astfel, tema „Blestemului lui Molay“, unul dintre miturile fundamentale ale templarismului,  şi-a început cariera. Asta s-a întâmplat deci abia după 1548, data apariţiei ediţiei latine, sau, poate mai sigur, după 1581, când textul lui Paolo Emilio a fost tipărit în franţuzeşte.

 

Să numim o nuanţă foarte importantă: în prim-plan nu realitatea biseculară a Ordinului a contat (aceasta va conta doar în plan-secund, şi anume doar ca decor), ci în prim-plan a contat procesul întins pe 7 ani, dar mai ales a contat supliciul lui Molay. Având la bază supliciul lui Molay, s-a construit apărarea post festum a templierilor, şi tot bazat pe supliciul lui Molay s-a impus ideea siguranţei în ceea ce priveşte nevinovăţia templierilor, dar şi legenda blestemului, care – atenţie! – nu vizează doar ideea de justiţie totală (adică dată de însuşi Dumnezeu), ci vizează şi posibilele puteri speciale ale lui Molay ce au făcut posibil ca blestemul său să fie ascultat. De aici asimilarea de către Cornelius Agrippa a templierilor ca magicieni şi vrăjitori.

 

Revenind, să precizăm că după Paolo Emilio se poate vorbi deja în mod sigur despre templarism – desigur, deocamdată este un templarism incipient, care însă se va dezvolta şi răspândi în perioada care va urma.

 

 

3. CE  ESTE  „TEMPLARISMUL“?

 

Începând din secolul al XVI-lea, confirmând mai ales în secolul al XVIII-lea, culminând cu secolul al XIX-lea, pentru ca în secolul al XX-lea să avem o adevărată inflaţie de templisme – Ordinul templier a devenit o zonă de interes major şi, încet, în jurul lui s-a constituit un adevărat mit, pe care-l prizează deopotrivă istorici şi esoterişti, masoni şi nemasoni ori oameni de cultură, dar şi amatori de toate categoriile. Este unul dintre acele mituri incitând curiozitatea umană, pentru că aici va fi fiind vorba, precum în basme, de taine ascunse cu străşnicie, de bogăţii cum nu s-au mai văzut, de pilde şi învăţături, de gustul pentru mirific – şi totul pe fondul unei ecuaţii – luminoase în simplitatea ei şi care spune: răul, prin mijloace nelegale, poate învinge momentan binele, dar memoria umanităţii asigură binevenita revanşă.

Să luăm aminte la faptul că în alcătuirea sufletului omenesc există o irepresivă apetenţă spre miraculos, spre mirabil, spre spectaculos, spre senzaţional... şi, asemenea există – ce-i drept, mai de curând –, o înclinaţie uneori chiar halucinantă spre „conspiraţionism“. Şi, trebuie s-o recunoaştem, omul modern nu a găsit o zonă de posibilă manifestare a „conspiraţionismului“ mai cuprinzătoare decât temele legate de templieri. Tema templieră oferă toate aceste implicaţii.

Ei bine, pentru a cuprinde toate manifestările de tipul pe care l-am numit acum, ca şi cele pe care le-am numit anterior, să inducem dar termenul de  Templarism. Sună a curent literar sau filosofic, a curent de gândire. Dar chiar este un curent de gândire! Un curent de gândire şi un curent empatic în acelaşi timp!

 

‡ ‡ ‡

 

ETAPELE  MANIFESTĂRII  TEMPLARISMULUI

 

I.                  1307 – 1314:  Antecedentele constituirii  templa-

                           rismului

          II.  1314 - 1548/1581:   Constituirea templarismului

          III.  1548/1581 - 1804/1805/1808:   Prima fază a tem-

                             plarismului

          IV. 1804/1805/1808 – 1890:   A doua fază a templaris-

                             mului

        V.  1890 - ... :    A treia fază a templarismului

 

  ‡ ‡ ‡

 

 

4. TEMPLIERII    SUPRAVIEŢUITORI    ŞI  ORDINELE  SUCCESOARE  ALE  TEMPLULUI  (SUCCESORII  MEDIEVALI   PROPRIU-ZIŞI)

     

1317:  ORDINUL LUI HRISTOS (ORDINUL SUPREM AL LUI HRISTOS) În efortul său reparatoriu vizavi de templieri, în paralel cu negocierile pentru înfiinţarea Ordinului de Montesa  în Aragon şi a Ordinului Miliţiei lui Hristos în Portugalia, ambele aprobate  până la urmă în 1319, papa Ioan XXII a creat o structură similară, destinată în principal templierilor din Italia rămaşi fără „casă“, oferindu-le Ordinul lui Hristos ca refugiu. Noul ordin a fost  constituit oficial în 1317, regula sa având la bază principiile formulate de Sfântul Augustin. Prin tradiţie, Ordinul lui Hristos şi-a avut Marele Maestru în persoana Suveranului Pontif, ceea ce a dat ordinului un prestigiu enorm – desigur, rămâne însă paradoxal faptul că un ordin constituit din membri-vechi-templieri a ajuns să fie condus chiar de papă. Ordinul lui Hristos  se numără printre cele mai longevive ordine, înscriindu-se şi astăzi printre miliţiile cavalereşti oficiale ale Vaticanului, între membrii de onoare ai săi aflându-se, de-a lungul timpului, mari personalităţi laice.

 

1319: ORDINUL MILIŢIEI LUI HRISTOS  După 1307 şi apoi după condamnarea oficială a Ordinului, din 1312, templierii aflaţi în Portugalia au avut o soartă mult mai bună decât cei din Franţa. Regele Dinis I (1279-1325) a dorit însă ca templierii din regatul său (cărora li se vor fi adăugat şi alţi supravieţuitori, veniţi de pe alte meleaguri) să primească   o nouă „casă“, adică un nou ordin, pentru care ei înşişi să fie fondatori, celebra cetate templieră de la Tomar devenind centrul Ordinului. În 1319, papa Ioan XXII a aprobat crearea Ordinul Miliţiei lui Hristos (în portugheză acesta a luat numele de Ordem Militar de Christo),  care a reprezentat propriu-zis o continuare a Ordinului templier în spaţiul portughez – s-a păstrat, ca bază, Regula redactată de Sfântul Bernard pentru templieri, dar şi rasa albă având o cruce roşie.  Dacă funcţia de Mare Maestru i s-a încredinţat lui Gil Martins, până în acel moment Mare Maestru al Ordinului de Aviz, foştii demnitari templieri ai provinciei Portugalia au fost confirmaţi în aceleaşi funcţii în noul ordin. Statutul Ordinul Miliţiei lui Hristos de continuator al Ordinului templier a fost unanim acceptat, aşa încât, mai târziu, când au apărut unele societăţi neotempliere, precum Mica Renaştere a templierilor (1681), acestea s-au adresat Ordinul Miliţiei lui Hristos pentru a fi recunoscute. Scopul principal al existenţei sale a fost lupta împotriva maurilor (arabilor) ce deţineau încă întinse teritorii în Peninsula Iberică.

Pe măsura trecerii timpului, încet, Ordinul Miliţiei lui Hristos s-a depărtat de modelul său templier, renunţând la unele jurăminte, de sărăcie şi de castitate – papa Alexandru VI permiţându cavalerilor să se căsătorească, iar 50 de ani mai târziu de aceasta, la 1550, autorizându-se ca regele Portugaliei să devină automat Mare Maestru al ordinului. S-a afirmat că de-a lungul timpului Ordinul Miliţiei lui Hristos a constituit motorul expediţiilor navale portugheze (Vasco da Gama a aparţinut el însuşi ordinului, ca şi, probabil, Amilcar Cabral sau Tristan da Cunha), începutul fiind realizat de celebrul Henric Navigatorul (fiul regelui Joăo I – 1385-1433), care a devenit Mare Maestru al ordinului în 1420 şi a rămas în această funcţie patruzeci de ani, în toată acestă perioadă, principala orientare a Ordinul Miliţiei lui Hristos fiind explorarea maritimă şi pregătindu-se de fapt epoca marilor descoperiri geografice. În 1789, regina Maria a reorganizat ordinul, care a căpătat un nou statul, devenind pur onorific.

 

1319: ORDINUL DE MONTESA (ORDINUL MAICII NOASTRE DIN MONTESA) Cu aceeaşi finalitate şi la aceeaşi dată (1319) cu Ordinul Miliţiei lui Hristos din Portugalia, Ordinul de Montesa a fost constituit în Aragon, de către Iacon II cel Drept, pentru a da un adăpost şi a-i menţine împreună pe cavalerii templieri, numeroşi aici datorită faptului că nu au fost persecutaţi după 1307. Numele vine de la faptul că ordinului nou creat i se desemnase drept cartier general castelul de la Montesa.  

Ordinul de Montesa începuse să funcţioneze încă din 1316, dar până în 1319 s-au mai negociat detalii cu papa, aşa încât aceasta din urmă este data naşterii oficială a întemeierii. Negocierile de care am amintit au fost mai ales în legătură cu Regula ordinului, templierii în cauză, susţinuţi de amintitul rege insistând ca aceasta să fie pur şi simplu aceeaşi pe care Sfântul Bernard o redactase pentru Ordinul templier. Până la urmă s-a ajuns la soluţii de compromis, atât în privinţa Regulii, cât şi a crucii ordinului: o cruce neagră pe fond alb.  Toate bunurile templierilor din Aragon au revenit, prin decizie papală (bula Ad fructus uberes, Ordinului de Montesa, contrazicându-se astfel bula Ad providam (1312), care-i instituia moştenitori unici pe ospitalieri.

 

 

5. /1314 - .../  SUCCESORII „LEGENDARI“  ŞI  „SEMILEGENDARI“

 

     5. a. TRADIŢIA UNEI MISIUNI SPRE EST

 

„Misiunea Geoffroy de Goneville“. Geoffroy de Goneville este unul dintre cei patru demnitari ai Ordinului, cărora, la 11 martie 1314, în faţa catedralei Notre Dame, li s-a citit sentinţa de condamnare la detenţie perpetuă. Dacă Jacques de Molay şi Geoffroy de Charnay au respins public acuzaţiile, declarând nevinovăţia Ordinului (fapt pentru care au fost trimişi imediat pe rug, fiind acuzaţi de relaps), Geoffroy de Goneville şi Hugues de Payraud au tăcut, acceptând astfel sentinţa. O tradiţie spune însă că Goneville trebuia să-şi salveze atunci viaţa, căci el avea o misiune încredinţată de Molay. Iată în ce ar fi constat aceasta. Imediat după supliciul lui Molay, s-ar fi organizat evadarea lui Goneville, care ar fi fost dus în secret până la Marsilia, îmbarcat pe o corabie şi transportat până pe Coasta Dalmată. De aici, el ar fi fost condus spre este, spre o direcţie neprecizată, unde însă Goneville ar fi convocat un capitul templier, unde s-a hotărât continuarea existenţei Ordinului în secret ...

 

 

 

 

 

    5. b.  TRADIŢIA UNEI MISIUNI SPRE NORD. CUIBARUL SCOŢIAN

 

Tradiţia a evocat special un astfel de transfer spre nord, spre Scoţia, unde s-ar fi produs o semnificativă regrupare templieră. De ce Scoţia?

În raport cu oricare altă ţară occidentală a momentului, în Scoţia nici măcar nu s-a pus problema unei cât de sumare cercetări a templierilor, pentru că aici directiva papală conţinută în bula Pastoralis praeeminentiae, de arestare a tuturor templierilor, era nulă, deoarece regele Robert Bruce (1306-1329) fusese el însuşi excomunicat de către Clement V, iar clerul scoţian îi ţinuse partea, ignorând ordinele papei.

     Rândurile templierilor, spune tradiţia, s-ar fi îngroşat astfel în Scoţia, unde siguranţa era maximă. Insă situaţia specială a suveranului scoţian nu este socotită de tradiţia în discuţie ca determinantă pentru „regruparea“ templierilor în această ţară, ci ea ar fi în primul rând efectul unui pact secret pe care primul Mare Maestru al Ordinului, Hugues de Payns, l-ar fi încheiat cu regele David I cel Sfânt (1124-1153), în timpul călătoriei pe care şeful templier a făcut-o în 1128 în Scoţia. Asta ar însemna că toţi suveranii scoţieni de după David I şi toţi marii Maeştri au confirmat pactul, însă nefăcându-l niciodată public. Primul efect vizibil al acestui pact ar fi fost grija constantă a regilor scoţieni faţă de Ordin, căruia i-au acordat numeroase proprietăţi în diverse zone ale ţării.    

În perioada distrugerii Ordinului, Scoţia era în război cu Anglia, care voia să-i răpească independenţa, angajându-se mai multe bătălii în care victoria a alternat. În Anglia – unde funcţiona vechea tradiţie a excelentelor raporturi cu Templul, confirmată atât de puternic de Richard Inimă de Leu, la vremea lui – am văzut că până în 1309 nu s-a făcut nici o cercetare asupra templierilor, dar lucrurile s-au schimbat în anume măsură după acest moment, când la Londra au sosit doi inchizitori trimişi special de papă; Eduard II al Angliei (1307-1327) n-a recurs niciodată la metodele lui Filip cel Frumos, dar după abolirea Ordinului în 1312 templierii au devenit o prezenţă ilegală în Anglia, aşa că nu şi-au mai putut purta rasa la vedere, ba chiar şi-au pierdut urma, cei mai mulţi luând drumul Scoţiei.

În marea bătălie de la Bonnockburn, 24 iunie 1314, care a consfinţit independenţa Scoţiei, tradiţia spune că detaşamentele de templieri purtând uniforma ordinului la vedere au avut un rol determinant în îmfrângerea englezilor. Faptul este în sine straniu, căci, să ne amintim, templierii nu acceptau să lupte împotriva altor creştini (n-o făcuseră nici împotriva catharilor, deşi aceştia erau declaraţi eretici, nici împotriva bizantinilor, în 1204), aşa că acţiunea lor în tabăra scoţiană nu reprezinta doar efectul unei prietenii, ci aceasta voia să arate că Ordinul îl considera trădător pe regele englez.

 

S-a consemnat şi tradiţia unei Filiaţii François de Beaujeu - Pierre d’Aumont, a cărei istorie ar fi următoarea: pe când era în închisoare, Molay l-a însărcinat pe nopotul său, François de Beaujeu (nepot deopotrivă al fostului Mare Maestru Guillaume de Beaujeu, căzut eroic la Acra, în 1291) cu misiunea de a organiza supravieţuirea Ordinului. Acesta ar fi acţionat în acest sens în Franţa – doar că posteritatea nu l-a mai consemnat, pierzându-i-se urmele. Tradiţia mai menţionează doar că François de Beaujeu – luând notă de fireasca derută şi disoluţie prin care treceau templierii supravieţuitori ai abolirii Ordinului din 1312, supravieţuitori răspândiţi în diverse ţări europene – a hotărât numirea unor adjuncţi ai săi pentru câteva centre ale unor „provincii“ (ţări), care se adăugau astfel  Parisului (Franţei), unde se exercita în mod direct autoritatea lui însuşi, şi anume: Edimburg (Scoţia), Stockholm (Suedia) şi Napoli (Regatul de Neapole). În aceste centre trebuia să se realizeze salvarea tezaurelor şi identificarea unor forme de supravieţuire a templierilor respectivi. Tradiţia în discuţie nu consemnează decât numele unuia singur dintre aceşti adjuncţi, adică Pierre d’Aumont, maestru pentru Scoţia. În ceea ce-l priveşte pe  Pierre d’Aumont, el va asigura  supravieţuirea aici a templierilor ca... masoni.

Menţiunea acestei filiaţii apare într-un text găsit la Strasbourg şi redacta probabil prin 1742-1743, text de inspiraţie masonică.

 

S-a constituit de asemenea o tradiţie – de data aceasta propriu-zis masonică – tradiţie care identifică o Filiaţie Pierre d’Aumont (exclusiv), tradiţie care figurează într-un text celebru, al Regimului strictei observanţe, pe care l-a redactat baronul Karl von Hund, la 1756.

Aici este detaliată acţiunea scoţiană a lui Pierre d’Aumont – fost maestru templier pentru provincia Auvergne –, acţiune privind supravieţuirea templierilor ca masoni, dar nu se pomeneşte de François de Beaujeu.

 

   ORDINUL CIULINULUI ŞI AL SFÂNTULUI ANDREI. Crearea Ordinului Ciulinului şi al Sfântului Andrei este consemnată documentar în 1440, în timpul regelui scoţian Iacob II; ordinul va fi dispărut în timp, aşa încât, în 1607, regele Iacob al VI (ca rege al Angliei: Iacob I) l-a creat practic din nou. În 1687 el intra din nou în uitare, dar în 1703 era iarăşi reconstituit, continuându-şi existenţa neîntrerupt de atunci, fiind destinat să recompenseze meritele nobilimii scoţiene. Numele ordinului se referă la Sfântul-patron al Scoţiei, Andrei, şi la „ciulin“, care este semnul simbolic al vechilor scoţi.  Tradiţia creată în legătură cu acest ordin include câteva teme spectaculoase. Pe de-o parte, glosându-se pe marginea numelui, se spune că acesta s-ar referi la următorul eveniment istoric. Pe vremea invaziilor vikinge, năvălitorii au hotărât să atace o cetate (Stains) în timpul nopţii; pentru a asigura elementul surpriză, ei s-au gândit să se apropie desculţi de cetate, doar că, trebuind să traverseze un câmp de ciulini, au tot ţipat de durere,  încât  i-au  trezit  pe  soldaţii scoţieni, care au repurtat o victorie totală. A doua temă a tradiţiei spune că de fapt Ordinul Ciulinului şi al Sfântului Andrei a fost creat în 1314, de către Robert Bruce, în urma izbândei de la Bannockburn, ca un ordin în slujba regilor scoţieni, iar primii săi cavaleri au fost tocmai templierii care luptaseră la Bannockburn şi cărora regele le crea astfel o nouă legitimitate. Aceeaşi tradiţie adaugă că imediat după constituire noul ordin a iniţiat o amplă mişcare a „artizanilor zidari liberi“.

 

 ORDINUL DE HEREDOM.  Dintre legendele născute sub autoritatea masonică, una (legendă pusă în circulaţie de Tory, în cartea Acta Latomorum, 1815, dar creditată, mai târziu, de un cercetător de talia lui René Guénon) spune că în 1314, după marea victorie împotriva englezilor la Bannockburn, la care contribuţia templierilor va fi fost decisivă, regele scoţian Robert Bruce ar  fi întemeiat pentru beneficiul cavalerilor nu doar un singur ordin, al Ciulinului şi al Sfântului Andrei, ci încă unu, cu sediul la Kilwinning – primul acoperind patronarea „zidarilor liberi“, cel de-al doilea fiind axat mai mult pe actele esoterice. Prin aceasta, Ordfinul de Heredom ar fi o primă formă de manifestare a masoneriei speculative. Fixarea sediului la abaţia de la Kilwinning avea rolul de a încadra acest ordin în tradiţia creştin-celtică, pentru care această mănăstire este un reper major. Prin această suprapunere s-ar fi creat o repotenţare a aluviunilor ocultismului practicat la Kilwinning, ce includea acum: tradiţia solomonică a construcţiei Templului din Ierusalim; cea pitagorică a Geometriei sacre; cea hermetică, a Artei Regale şi alchimiei; cea templieră, a cavaleriei spirituale şi înaltei iniţieri.

     Explicaţia pentru faptul că documentele vremii ignoră acest ordin ar consta în aceea că el ar fi fost total secret, neputând spera la o autoriozare din partea papalităţii.

 

‡ ‡ ‡

 

De la un moment dat se observă o adevărată modă a ascendenţei templiere, statutul de succesor al Ordinului asigurând o promptă onorabilitate, conform unui slogan sui generis, care repetă: dacă se numeşte „templier“, atunci trebuie luat în seamă...

Ordinul templier a exercitat o asemenea fascinaţie asupra posterităţii, încât mulţi au vrut să le fie urmaşi. Cu toţii o vor fi făcut-o cu bune intenţii, luându-şi Templul drept model – pentru unii a fost model al slujirii virtuţilor militare, pentru alţii, model al cunoştinţelor esoterice şi înţelepciunii tradiţionale etc. Până aici, poate, toate bune; ce a urmat n-a mai fost la fel, pentru că organizaţiile neotempliere au îngustat semnificaţia Templului,  promovând uneori numai o coordonată a acestuia şi ignorându-le pe  celelalte,  sau,  în  alte  cazuri,  coordonata  aleasă  s-a bazat pe  interpretări  sui generis, în fond străine de spiritul templier. Şi-atunci se poate spune că organizaţiile neotempliere contribuie într-un singur mod la „supravieţuirea“ Templului: botezarea lor ca „templiere“ e o afirmare a prestigiului vechiului Ordin.

 

 

5. ORDINE NEOTEMPLIERE

  

Înainte de orice alte comentarii, să observăm că – în prima lor fază, adică până pe la 1800 – organizaţiile neotempliere s-au constituit ÎN MOD SECRET şi au avut o existenţă dorit secretă, aşa fel încât informaţiile pe care le avem azi despre ele sunt accidentale, obţinute prin persoane ce nu ar fi trebuit, din punctul de vedere al respectivelor organizaţii, să le desecretizeze; iar sursele acestea desecretizatoare erau persoane ADEVRSARE ale organizaţiilor în cauză sau ale acelor oameni care erau membri ai organizaţiilor respective.

Deci, e important că aflăm astfel de EXISTENŢA ca atare a organizaţiilor  declarate  ca „templiere“, dar nu trebuie să punem n i c i    u n   p r e ţ   pe descrierea scopurilor acestor organizaţii, aşa cum au fost ele relatate de adversarii lor.

 

1681/1682: MICA RENAŞTERE A TEMPLIERILOR (LA PETITE RESURRECTION/RESURGENCE DES TEMPLIERS). Roger de Rabutin conte de Bussy a făcut menţiunea că, în 1681/1682, exista un ordin sau societate secretă numită „Mica Renaştere a templierilor“. Cine era contele de Bussy-Rabutin?

Aparţinea înaltei societăţi, stăpân al domeniului şi al castelului Bussy şi era văr al celebrei Doamne de Sévigné. Ludovic XIV, ce Bussy-Rabutin (1618-1693) făcuse deja dovada talentului său militar, l-a numit comandant al cavaleriei uşoare, postură din care s-a acoperit de glorie. Aflat mereu în campanie, se vede că el a fructificat bine timpul dintre două bătălii, deliciul său fiind literatura: cultivă genul aforistic, dar, paralel cu spiritul viu afişat, Bussy-Rabutin se impune prin grija faţă de stil şi frumuseţea limbii. În 1665, este ales membru al Academiei franceze.

Curtea lui Ludovic XIV îi doreşte prezenţa: Bussy-Rabutin prezintă diverse selecţii din maximele sale, pe care le comentează, căpătându-şi statutul – atât de râvnit la curtea regală – de „om de spirit“. Foarte ambiţios şi dornic de a epata mereu, el compune, pentru amuzamentul amantei sale, Madame de Montglas, pe care o maladie o ţinea la pat, lucrarea scandaloasă Histoire amoureuse des Gaules  („Istoria amoroasă a Galiilor“), licenţioasă după stilul lui Petronius, din Satyricon. Aceasta se prezintă ca o suită de sketches-uri, în care personaje sunt marii nobili de la curte, în frunte cu regele, cărora însă nu le foloseşte numele reale, ci nume convenţionale... însă uşor de descifrat. Tot ce se bârfea pe la colţuri şi se punea pe seama unuia sau altuia este acum tipărit şi circulă. La început, regele, care nu era pus de fapt într-o lumină cu adevărat defavorabilă, se amuză; ceilalţi însă fac presiuni asupra lui să  „ia măsuri“, şi regele se conformează şi îl trimite pentru aproape un an şi jumătate pe autor la Bastilia. Eliberat în 1666, va trebui să rămână pe domeniile sale din Bourgogne 17 ani, până la moartea sa, în 1693, unde însă va redacta nu mai puţin celebrele sale Memorii, care vor fi publicate postum, în 1696.

Aici se aminteşte de Mica Renaştere a templierilor, despre care Bussy-Rabutin vorbeşte ca dinafară, deci nu a fost membru; societatea în discuţie este abordată în acelaşi stil aluziv al Istoriei amoroase a Galiilor, sugerându-se că „templierii renăscuţi“ erau de fapt nişte tineri din înalta societate dedaţi la libertinism şi înclinaţi chiar spre homosexualitate. Printre membri, Bussy-Rabutin menţionează pe ducele de Grammont, pe marchizul de Biran, pe contele de Tallard etc. A fost iniţiat şi ducele de Vermandois, prinţ de sânge regal, care a aranjat ca în ordin să fie admis şi Delfinul, adică prinţul moştenitor. Precum consemnează F.J.W. Crowe: ajungând să fie informat că Delfinul a fost introdus într-o societate depravată, Ludovic XIV a poruncit ca ducele de Vermandois să fie biciuit de un lacheu şi toţi membrii societăţii au fost exilaţi.

Întreaga istorie e foarte ciudată. Şi avem de-a face probabil cu un caz de manipulare. Reacţia regelui, a statului este mult prea gravă pentru a constitui pedepse pentru acte de imoralitate –  într-o societate de fapt imorală în ansamblul ei, în care regele era „primul depravat al ţării“.

 

1705: Dar lucrurile capătă peste puţină vreme lumini noi, şi ajung să numească direct ordinul nostru. Fire speciale dar încă insuficient evidenţiate leagă Mica Renaştere a templierilor de Ordinul templier al lui Philippe d’Orléans, ales Mare Maestru în 1705, şi despre care s-a spus că a regrupat membrii Micii Renaşteri a templierilor, risipiţi între timp.

Simetric cu ceea ce se consemnase privitor la Mica Renaştere a templierilor, parcă după un model prestabilit, s-a afirmat – dată fiind oricum faima de depravat pe care o avea Philippe d’Orléans – că Ordinul templier condus de acesta era numai un fel de club pentru întâlniri galante.

De ce atare faimă? De ce tineri din înalta societate care aveau porniri spre depravare nu s-ar fi mulţumit să-şi practice viciile în secret, ci ar fi dorit să se afişeze ca atare prin societăţi aşa-zis „templiere“? De ce, automat, atunci când voiau să se dedea la practici imorale, respectivele grupuri umane întemeiau diverse societăţi pe care le declarau „templiere“? Dar nu cumva tocmai membrii societăţilor sau ordinelor respective vor fi fost cei care au lansat acele zvonuri? Poate tocmai ca să distragă atenţia de la lucruri mult mai grave? Dar ce putea fi mai grav, cu repercusiuni mai grele pentru cei în cauză? Nu cumva e vorba de  acţiuni politice? Să fie oare vorba de una dintre marile conspiraţii ale istoriei? Pe fondul executării regelui la 1793, s-a vehiculat ideea că acest act s-a făcut pentru răzbunarea lui Molay şi că Ordinul templier a plănuit în umbră aceasta vreme de secole.

Să observăm atent că, dacă ar fi fost cazul unui club al depravaţilor, ordinul patronat de Philippe d’Orléans nu ar fi făcut tentativa unor legături diplomatice cu „puteri“ străine ataşate Bisericii şi principiillor ei morale! Dar Philippe d’Orléans trimite doi emisari la regele Portugaliei, care, cum am văzut, era, de drept, în acea perioadă, Marele Maestru al Ordinului Miliţiei lui Hristos, ordin despre care opinia publică ştia că era urmaşul Ordinului templier al lui Molay. Ce urmărea Philippe d’Orléans prin demersul său? „Recunoaştere“? Dacă despre asta era vorba, cum argumenta el oare?

Regele Joao V, oprindu-i pe cei doi emisari pe lângă sine, cere urgent – în calitate de rege – ambasadorului său la Paris un raport în această problemă. Ambasadorul se adresează lui Henri de Guise-Lorraine duce d'Elbeuf şi apoi îşi trimite raportul la Lisabona. Ne putem închipui că raportul a fost negativ, căci regele nu răspunde lui Philippe d’Orléans, dar, greu de înţeles, el ordonă arestarea celor doi emisari.

Orice va mai fi urmat, oricum cei interesaţi au reuşit să păstreze secretul. Pe Philippe d’Orléans însă îl găsim menţionat şi în celebra Charta Transmissionis – de care va fi vorba îndată mai pe larg – menţionat ca unul dintre Marii Maeştrii ai Ordinului din epoca post-Molay.

 

1766: Se poate da însă, după oarece strădanie, de urma a încă unei societăţi templiere ce a încercat să rămână secretă, iar dacă totuşi asta nu s-a putut realiza total, va fi încercat să creeze piste false asupra scopurilor ei.  Este vorba despre  Societatea Aloya a Cavalerilor templieri din Fraternitatea de Ierusalim“, sau, pe scurt, „Societatea Aloya“, pe care cel dintâi o menţionează baronul Théodor-Henri de Tschoudy, la 1766 (aceasta exista deja de la o dată anterioară).

(Tschoudy este descendent al unei vechi familii elveţiene,  mason, venerabil,  succesiv, al unor loji în Metz, Napoli şi Petersburg, unde a înfiinţat prima revistă literară în limba franceză, „Caméléon littéraire“, 1754-1755; ulterior, s-a arătat a fi  cel mai activ exponent al Societăţii Regale de ştiinţe şi Arte din Metz. Propagator al ideii originilor templiere ale francmasoneriei, lucrările sale – prima dintre acestea fiind Steaua înflărărată – s-au aflat printre cele mai citite lucrări în mediile respective.)

Unii – în loc de Aloya – spun că societatea îşi zicea de fapt Aloyau. E vorba de o singură literă în plus, un u, care schimbă pronunţia. Societatea, de data asta, nu se mai afişa ca un club al depravaţilor, ci pur şi simplu ca un club al gurmanzilor, căci aloyau înseamnă „fleică“. Însă pronunţat identic, dar scris cu x la sfârşit înseamnă „neloiali“; ar fi atunci Societatea neloialilor. În ce fel neleali? Evident, doar din punct de vedere politic puteau fi. Neleali faţă capetianul indirect Ludovic XVI, executat după 1789 pentru răzbunarea lui Molay, aşa cum s-a afirmat?

Interesant  este că în fruntea „neloialilor“ se afla ducele de Cossé-Brissac, pe care-l aflăm în Charta Transmissionis, menţionat ca unul dintre Marii Maeştrii ai Ordinului, ultimul de dinainte de Fabré-Palaprat.

 

‡ ‡ ‡

 

Aşa cum am spus deja, pe fondul executării,  la 1793, a regelui Ludovic XVI, capetian indirect, s-a vehiculat mult ideea că acţiunea s-a făcut pentru răzbunarea lui Molay şi că Ordinul templier a plănuit în umbră aceasta vreme de secole. Că va fi fost sau nu aşa, interesant este că înainte şi pe fondul Revoluţiei de la 1789 apar mai multe cărţi ce constituie apologii ale Ordinului templier şi afirmă ideea nevinovăţiei acestuia. Tonul îl dăduse Voltaire, la 1756, în Essais sur les moeurs et l’esprit des nations, cap. Despre supliciul templierilor, dar faţă de ceea ce va urma, tonul său e foarte cumpătat. Înainte şi în preajma Revoluţiei de la 1789, templarismul a atins paroxismul, iar vehemenţa cu care e promovat e maximă; opinia publică este „bombardată“ cu mitul templier: se demască procesul mincinos şi organizatorii lui – regele şi papa, adică tocmai duşmanii fundamentali pe care-i identifică Revoluţia; Ordinul templier devine simbolul luptei pentru libertate şi justiţie. Menţionez doar câteva dintre cele apărute în Franţa, adică ţara unde avea să se producă Revoluţia:

/HODIN, R. P.,/ Histoire de l’abolition de l’Ordre des templiers, 1779;

P. J. /P. LE JEUN/, Histoire critique et apologétique de l’Ordre des Chevaliers  Templiers, 2 vol., Paris, 1789;

PLANE, Apologie des templiers, Meudon, 1797;

CADET-GASSICOURT, CHARLES-LOUIS, Le tombeau de Jacques de Molay, Paris, Desenne, 1797 – transcriere, în variantă „revăzută şi adăugită“ – a blestemului pronunţat de Molay pe rug, care confirmă ideologia Revoluţiei de la 1789, cerând „exterminarea tuturor regilor, şi în primul rând a rasei capetiene, distrugerea puterii papilor, libertatea popoarelor şi întemeierea unei Republici universale“;

PH. G. /PH. GROUVELLE/, Mémoires historique sur les Templiers, Paris, 1805;

 RAYNOUARD, FRANÇOIS-JUSTE-MARIE, Les Templiers. Tragédie. Précédée d’un précis historique sur les templiers, Paris, Giguet et Michaud, 1805 – piesă de teatru jucată cu un succes extraordinar, în care apărea şi celebrul actor Talma, artistul preferat al lui Napoleon. În corespondenţa rămasă de la Napoleon se pot găsi câteva referiri la spectacolul respectiv, dar mai ales la ideologia textului în cauză.

‡ ‡ ‡

 

1804: ORDINUL SUPREM MILITAR AL TEMPLULUI DIN IERUSALIM (ORDO SUPREMUS MILITARIS TEMPLI HYEROSILIMITANI). Afirmă că a devenit o organizaţie „la vedere“ abia începând cu 1804 şi îşi revendică un trecut spectaculos, ce ar fi fost ţinut ocultat până în acel moment. 1804 este anul în care un medic, fost preot, Bernard-Raymond Fabré-Palaprat (1773-1838), s-a proclamat cel de-al XXII-lea Mare Maestru al Ordinului templier din seria de după Jacques de Molay, pe care el ar fi avut tocmai misiunea de a-l reînnoi. Poate ca dovadă a reînnoirii este faptul că ordinul restaurat impune un nume nou Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani (O.S.M.T.H.). Fabré-Palaprat s-a prezentat la Napoleon cu „acreditările“ de care dispunea, cerând recunoaştere. Faptul că împăratul i-a acordat-o oficial îndată e fără îndoială interesant; contestatarii lui Fabré-Palaprat au spus că aceasta s-a datorat ori extravaganţei împăratului ori ostilităţii sale –  ca om al Revoluţiei din 1789 ce era – faţă de Vechiul Regim, pe ai cărui regi (Capeţienii şi succesorii lor) Marele Maestru templier îi blestemase în 1314, când se afla pe rug. Şi totuşi nu despre aşa ceva a fost vorba, căci după căderea lui Napoleon, când s-a produs restauraţia Bourbonilor, Fabré-Palaprat a reluat demersul pe lângă noul suveran, Ludovic XVIII recunoscându-i postura de şef al templierilor. Precum Napoleon înainte, nici Ludovic XVIII nu şi-a comentat sau argumentat propria decizie, însă s-ar înţelege că oricum nu l-a considerat pe  Fabré-Palaprat  un impostor, precum s-au străduit diverşi cercetători de mai târziu să o facă.

Fabré-Palaprat s-a afişat opiniei publice ca fiind tezaurierul celui mai preţios document al posterităţii lui Jacques de Molay, acela în care fuseseră înscrişi pe rând toţi Marii Maeştri (evident, până la el, aceştia însă trebuind să poarte, la vremea lor, steagul Templului în clandestinitate). Documentul la care m-am referit este intitulat Charta Transmissionis („Carta Transmiterilor“ i. e., de la Mare Maestru la Mare Maestru).

Molay – se spune aici – l-a desemnat succesor pe Jean-Marc Larmenius, care a condus Ordinul timp de zece ani după moartea martirului din 1314, timp în care a făcut mai multe menţiuni în acest document.  Una dintre ele îi condamnă pe templierii fugiţi în Scoţia, pe care Larmenius îi califică de dezertori; textul sună astfel: „prin decretul Adunării Supreme şi prin Suprema Autoritate ce mi s-a acordat, hotărăsc şi ordon ca templierii scoţieni dezertori ai Ordinului să fie blestemaţi, şi la fel blestemaţi să fie cavalerii Sfântului Ioan de la Ierusalim /ospitalierii/, expoliatori ai proprietăţilor Templului, şi să fie expulzaţi din cercul Templului, acum şi pe totdeauna“.Făcând referinţă la grupul „dezertorilor“,  Larmenius îi are în vedere oare pe Pierre d’Aumont   şi pe tovarăşii săi? Desigur, la aceştia ne gândim întâi. De ce îi socoteşte Larmenius trădători? Oare pentru faptul că aceştia vor fi apreciat de la început că Templul nu poate supravieţui ca atare, şi atunci au ales calea supravieţuirii Ordinului ca masonerie (operativă)? Oricum, O.S.M.T.H. – care-şi revendică descendenţa directă din Ordinul templier, ca unic urmaş autentic al acestuia  – neagă descendenţa masoneriei din aceeaşi sursă.

Conform Chartei, în 1324, devenea Mare Maestru un anume Theobald de Alexandria, un apropiat al lui Larmenius, care-l recomandă călduros. În legătură cu aceşti primi doi Mari Maeştri de după Molay se induce un anume anonimat: lui Theobald de (din) Alexandria nu i se consemnează numele de familie, iar Larmenius pare mai curând un cognomen, „Armeanul“. Odată cu succesorul lui Theobald, Arnaud de Braque, în 1340, în Charta Transmissionis figurează ca Mari Maeştri numai personalităţi de prim rang ale epocii lor sau aparţinând unor familii ilustre: celebrul conducător de oşti Bertrand Du Guesclin, trei membri ai puternicei familii  d’Armagnac, rude ale regilor Franţei, Philippe d’Orléans, regent al Franţei în 1715, la moartea vărului său Ludovic XIV, trei reprezentanţi (ramuri colaterale) ai Bourbonilor (familie domnitoare în momentul menţiunilor respective) ori ducele Louis-Henri Timoléon de Cossé-Brissac. Acesta din urmă a fost ghilotinat de revoluţionari în 1792, seria Marilor Maeştri începută cu Larmenius  suspendându-se pentru câţiva ani. Suntem, desigur, în plin paradox, căci după unele voci Revoluţia franceză ar fi vrut să-l răzbune pe Molay, ghilotinându-l pe Ludovic XVI, ultimul rege (capetian indirect) urmaş al lui Filip cel Frumos, dar, pe de altă parte ea l-a trimis la ghilotină şi pe urmaşul „legal“ al lui Molay, Marele Maestru, duce de Cossé-Brissac!

Charta Transmissionis, documentul autorităţii lui Cossé-Brissac, s-ar fi aflat, ascunsă cu grijă împreună cu originalul Statutelor din 1705, promulgate sub magistratul lui Philippe d’Orléans, şi cu alte câteva obiecte de preţ, într-o piesă de mobilier, pe care, conform înţelegerii prealabile cu ducele de Cossé-Brissac, Jacques Philippe Ledru, medicul acestuia, ar fi dus-o la loc sigur. Ledru, probabil marcat puternic de spaima trăită în 1792, a ţinut secretă existenţa Chartei mai bine de zece ani, după care l-a informat totuşi despre taina pe care o deţinea pe prietenul său Prosper-Michel Charpentier de Saintot; prin acesta probabil, lucrurile ajung la cunoştinţa lui Claude-Matthieu Radix de Chevillon, vechi cavaler templier, om cu vază care apărea în documentele Parlamentului în 1775, dar prea bătrân şi bolnav, pentru a-şi asuma postura de Mare Maestru – el acceptând doar funcţia de regent, calitate în care semnează în Chartă. Chevillon l-ar fi propus Mare Maestru pe Bernard-Raymond Fabré-Palaprat, instituit în 1804, cu condiţia ca acesta să  abdice, dacă vreun personaj de mare calibru s-ar disponibiliza să preia respectiva funcţie. Alegerea lui Fabré-Palaprat este ultimul eveniment consemnat de Charta Transmissionis.

Abordând lucrurile excusiv din perspectiva analizei reci a cercetătorului, voi preciza că marea majoritate a acelora care au studiat Charta Transmissionis  afirmă că acest text este un fals, fabricat în timpul lui Philippe d’Orléans; asemenea însă trebuie remarcat faptul că aceia care susţin autenticitatea Chartei Transmissionis sunt personalităţi intelectuale de prim-plan, precum abatele Henri Grégoire, autor al unor lucrări de referinţă, ori celebrul René Guénon, creatorul unor opere fundamentale pentru domeniul esoterismului.

Fabré-Palaprat a fost un om dinamic şi plin de iniţiative; la 18 martie 1808, el a organizat un parastas pentru Molay la biserica Saint-Paul din Paris, realizat cu o pompă extraordinar; autorităţile napoleoniene au fost şi de data asta conectate la eveniment, un detaşament imperial de infanterie prezentând onorul, spre încântarea tuturor martorilor oculari.

Prestigiul istoric al Ordinului templier, încărcătura mitică specială legată de acest nume, dar şi spectacularitatea „reînvierii“ realizate sub girul, evident, al lui Napoleon fac ca ordinul să se impună peste noapte şi oameni de categorii diferite, militari, prelaţi, oameni de cultură, să devină membri ai O.S.M.T.H. Pe acest fond, desigur, prestigiul lui  Fabré-Palaprat însuşi creşte. Ceea ce-l face să se considere omul providenţial, de neînlocuit, şi să piardă simţul măsurii: trebuie consemnat faptul că el s-a străduit să imprime organizaţiei sale o doctrină specială, revendicată a fi a „creştinilor primitivi“ johanniţi. Ceea ce s-a străduit Fabré-Palaprat să-i convingă pe templierii din vremea sa (şi în cazul unora chiar a reuşit) a fost că Ordinul templier medieval, la vremea lui, a profesat în secret o credinţă distinctă de catolicismul oficial, dar care era aceeaşi cu cea a primilor creştini, a „creştinilor primitivi“. Aceasta ar fi fost bazată exclusiv pe Evanghelia după Ioan (de aici johannitismul), însă era vorba de o variantă cu majore diferenţe în raport cu cea canonică (biblică), o variantă inoculată cu idei gnostice şi chiar cu detaliul că Iisus Hristos ar fi fost un iniţiat în misterele zeului egiptean Osiris (soţul Isidei). Textul acestei evanghelii constituie o parte dintr-un manuscris numit Levitikon, pe care Fabré-Palaprat a afirmat că l-a descoperit la un anticar de pe malul Senei, în 1812. În acelaşi manuscris în care e inclus Levitikon este formulată şi ideea că de fapt Ordinul templier a fost întemeiat de însuşi Iisus Hristos, căruia i-a urmat Ioan Evanghelistul şi apoi suita de patriarhi ai Ieruisalimului, iar apoi, după un mileniu şi un secol de la Iisus, Ordinul a trecut sub autoritatea lui Hugues de Payns şi a celorlalţi Mari Maeştri templieri cunoscuţi, până la Molay, după acesta urmând linia secretă pe care am amintit-o. Astfel, Fabré-Palaprat era, nici mai mult, nici mai puţin decât succesorul lui Mesia. Fabré-Palaprat nu escamotează vechiul conflict al templierilor cu Biserica catolică (în urma căruia Ordinul a fost condamnat), ci, din contră, îl redeschide zgomotos, proclamând decăderea acesteia din statutul ei; în locul celei „decăzute“ Fabré-Palaprat a proclamat ca „unică adevărată Biserică creştină“ – Biserica johannită.

Trebuie spus că, practic, unanimitatea  cercetătorilor apreciază că textul Levitikon este un fals fabricat în anturajul lui Fabré-Palaprat – însăşi norocoasa dar atât de oportuna descoperire a manuscrisului la unul dintre anticarii de pe malul Senei inspirând o totală neîncredere.

Însă, odată înarmat cu acest text, Fabré-Palaprat a întrevăzut repercusiuni spectaculoase şi radicale: nici mai mult, nici mai puţin, el a cerut templierilor săi să renunţe la credinţa catolică şi să accepte superioritatea formulei johannite.  Ceea ce a reuşit în mod sigur a fost să scindeze Ordinul – în primul rând tradiţionaliştii au opus rezistenţă. Fabré-Palaprat nu a acceptat  „jumătăţile de măsură“ şi, pentru a tranşa lucrurile radical, şi-a dat (din punctul lui de vedere, act pur formal) demisia, dar, spre consternarea sa, Marele Consiliu i-a aprobat-o (1813).

În locul său a fost ales contele Charles-Louis Lepetelier d’Auney. Radicalii s-au aflat alături de Fabré-Palaprat şi au constituit cu toţii un nou ordin templier, unul paralel, pe care s-au străduit să-l facă să crească sub raport numeric; acum criteriul principal de intrare în Ordin nu mai erau tradiţiile templiere, ci acceptarea johannismului.

În condiţii rămase obscure, în 1827, Lepetelier d’Auney a abdicat, lăsând deschisă succesiunea; realele merite imprescriptibile ale lui Fabré-Palaprat din primii ani ai renaşterii la vedere a  O.S.M.T.H. au fost din nou evocate, ba chiar exacerbate, iar el a fost reinvestit cu entuziasm Mare Maestru. Doar că Fabré-Palaprat a privit acest moment ca pe o revanşă şi şi-a reinnoit vechile demersuri.

În 1828, Fabré-Palaprat a fondat oficial „Biserica iohannită neo-templieră“, pe care o tot anunţase mai multă vreme înainte; aceasta era menită, în optica lui, să încununeze „restauraţia templieră“. În 1831, el şi-a găsit un  „epioscop“ în persoana preotului răspopit Ferdinand-François Châtel (1795-1857), care are meritul de a atrage la noua Biserică mai mulţi preoţi aflaţi în conflict cu Biserica catolică. Toată această anomalie a durat puţini ani, dispărând după moartea lui Fabré-Palaprat, nu mai înainte însă de a produce diverse schisme în Ordin, marcat în această perioadă de existenţa antagonică a două aripi, cea „catolică“ şi cea „palapratiană“. Ambele aceste aripi au răsuflat de fapt uşurate în 1838, când Fabré-Palaprat a murit.

Fabré-Palaprat are marele merit faţă de O.S.M.T.H. de a-l fi făcut total independent de masonerie, templierii arătându-se chiar iritabili ori de câte ori cele două structuri sunt privite în paralel. Această realizare nu a fost una simplă, căci nu puţini masoni erau şi membri ai Ordinului templier, iar pe de altă parte, în ultimul secol masoneria lansase mai multe teorii (la care m-am referit mai sus) privind fie legăturile istorice ale celor două orientări, fie descendenţa directă a masoneriei din Ordinul templier.     

În 1838, ambele  aripi l-au ales Mare Maestru pe bătrânul amiral englez, vechi luptător împotriva lui Napoleon (pe care l-a învins la Acra), Sir William Sidney-Smith (1764-1840), care după 1814 se stabilise la Paris. Acesta a dus Charta Transmissionis la Londra, unde se află şi astăzi, fiind proprietatea Marelui Priorat al Angliei şi Ţării Galilor, din cadrul O.S.M.T.H.

După ce, mai multă vreme înainte, O.S.M.T.H.  hotărâse că şi femeile pot fi primite în Ordin (ele se numesc până azi „doamne ale Templului“), la 11 februarie 1841, sub Marele Maestru Jean-Marie Raoul, se ia o nouă decizie fundamentală: în Ordin sunt primiţi creştini de orice confesiune, ceea ce a atras după sine extinderea ordinului în ţările dominate de credinţa ortodoxă ori de cea reformată, O.S.M.T.H. fiind, fără altă restricţie, un ordin creştin.

Autorităţile revoluţionare franceze, imediat după mişcarea cunoscută ca „zilele din iunie“, au adoptat la 28 iunie 1848 o lege prin care orice fel de ordine sau asociaţii erau trecute în ilegalitate; însă în 1850 Napoleon III autorizează printr-un decret special funcţionarea O.S.M.T.H., iar în 1853, membrii ordinului sunt autorizaţi să poarte însemnele templiere în public.

În perioada imediat următoare, la fel ca în trecutul recent, Ordinul a fost puternic minat dinăuntru de orientările centrifuge, dar lovitura de graţie a venit dinafară: Ordinul, pur şi simplu, nu mai era „la modă“, nu mai era privit cu acelaşi interes (poate şi datorită „experimentelor“ nefericite la care se dedaseră unii fraţi). Se ajunge ca unul dintre Marii Maeştri succesori ai lui Fabré-Palaprat, A.M. Vernois, pur şi simplu să treacă O.S.M.T.H. în adormire“(1871); acţiunea se apreciază a fi propriu-zisa operă a templierilor „palapratieni“, dar gruparea „catolicilor“ rămâne şi ea inactivă.    

Totuşi, în 1890, aceasta din urmă, prin linia sa belgiană, resuscitează O.S.M.T.H., care o rupe cu manifestările religios-sectare de genul celei impuse mai înainte de Fabré-Palaprat. Poetul, esoteristul şi fondatorul Frăţiei Rosacruciene Cabbalistice Joséphin Péladan (1858-1918), devenit „regent“ al ordinului, se pune în slujba acestuia, cu rezultate remarcabile. Tot „linia belgiană“ are iniţiativa creării unui Secretariat Internaţional al Templierilor, care se realizează în fapt prin decizia Capitulului General ţinut la Bruxelles, în 1894.

În continuare, O.S.M.T.H. este supus la grele încercări: templierii englezi îl proclamă Mare Maestru pe regele Eduard VII (1901-1910), dar celelalte Mari Priorate, nu vor să cedeze în faţa faptului împlinit (în 1910, moartea regelui rezolvă „diferentul“). Încet, se produce însă o „relansare“ templieră: interesul general – faţă de O.S.M.T.H., de valorile promovate de el –  creşte în mod evident. În 1933, Émile Clément Vandenberg, Mare Prior al Belgiei, devine regent al ordinului (în Belgia aflându-se atunci arhivele ordinului). În timpul războiului, pe fondul iminentei cuceriri germane a  Belgiei (aceasta se va produce în 1940), Vanderberg consideră că este esenţial să salveze arhivele Ordinului de a nu cădea în mâna naziştilor, astfel încât le duce într-o ţară neutră, în Portugalia, unde le înmânează cavalerului Antonio Campello de Sousa Fontes, pe care îl desemnează succesor al său. Transferul de putere se va face în 1945, când moare Vandenberg, Antonio de Sousa Fontes devenind regent, şi ulterior, Mare Maestru.

După moartea acestuia, ordinul este preluat, în 1960, de fiul său, Fernando Pinto de Sousa Fontes, care primise anterior titlul de regent (1956) şi care se află şi azi în fruntea ordinului.

În 1956, se produce o disidenţă, pornind de la Marele Priorat francez, care organizează un Capitul General la Paris; aici Gabriel Inellas de Clazomene şi Rodosto, născut în Venezuela, rezident brazilian, este proclamat Mare Maestru.  Antonio Campello de Sousa Fontes declară nul acel capitul şi convoacă altul, desfăşurat în trei sesiuni, la Paris, Chicago şi Tomar, la care participă majoritatea membrilor Ordinului; aceştia îşi declară susţinerera faţă de Sousa Fontes.

În 1970, se produce o nouă disidenţă, pornind, de data asta, de la Marele Priorat elveţian, care, constatând că funcţia de Mare Maestru este vacantă (Fernando Pinto de Sousa Fontes deţine funcţia de regent, acordată încă de tatăl său, dar nu a organizat alegeri pentru funcţia de Mare Maestru), îl proclamă în atare însărcinare pe Anton Zdrojewski, general polonez în retragere şi ministru în guvernul polonez în exil, care locuia la Paris. Prestigiul acestei aripi a O.S.M.T.H. este adânc zdruncinat de unele evenimente, comentate de presă, ale Marelui Priorat francez:  contabilitate frauduloasă, legături cu lumea interlopă, trafic de paşapoarte, amestec în activităţi de spionaj. În atari condiţii, Zdrojewski a dizolvat Marele Priorat francez şi, înţelegând că trebuie să-şi afirme responsabilitatea, a abandonat titlul de Mare Maestru (1973), desemnându-l pe Alfred Zappelli cu misiunea de a menţine unitatea în cadrul aripii; până la urmă membrii acesteia au revenit în cadrul ordinului condus de Sousa Fontes.

 În 1995, se constituie Consiliul Marilor Priori; în noiembrie acelaşi an, un număr de Mari Priori ce declară că reprezintă Consiliul Marilor Priori în întregimea lui se reunesc într-un capitul şi-i retrag regentului Sousa Fontes funcţiile deţinute în Ordin. În succesiunea acestui eveniment, la iniţiativa Marelui Priorat al SUA, se desprinde din O.S.M.T.H. o aripă („observanţa“ sau „obedienţa“ atlantică, adunând Mari Priorate de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului) ce se declară a fi autenticul şi legalul O.S.M.T.H. – ambele aripi, devenite ordine de sine stătătoare, poartă acelaşi nume O.S.M.T.H., ceea ce duce, desigur, la confuzii.

„Obedienţa“ atlantică îl acuză pe regentul Sousa Fontes de conducere tiranică, de refuzul de a cheltui fondurile în mod transparent şi, în primul rând, de refuzul de a organiza vreodată pe tot parcursul guvernării sale – alegeri pentru funcţia de Mare Maestru, mulţumindu-se să-şi aroge tacit acest titlu. La rândul său, Sousa Fontes  organizează un Capitul general, la Tomar, în Portugalia (26-27 apr. 1996), care îl confirmă în funcţiile deţinute. În acest moment, practic, unele Mari Priorate se scindează între cele două autocefalii, iar altele trec cu totul de-o parte sau de alta. Capitulul de la Turku (Finlanda, iulie 1998) al „obedienţei“ atlantice constată că pentru moment nu este posibilă nici o acţiune în vederea unirii cu „obedienţa“ portugheză (a lui Sousa Fontes). În 1999, O.S.M.T.H. al „obedienţei“ atlantice îşi înregistrează sediul la Geneva, sediu al Naţiunilor Unite, şi solicită înscrierea sa, ca ONG, în lista ONG-urilor consultante ale ONU (demers aprobat în 2002); în acelaşi an 1999, amiralul american James J. Carey a fost ales Mare Maestru.

Astăzi O.S.M.T.H. funcţionează legal şi în România, atât în forma provenind din „obedienţa“ portugheză, care a creat aici Marele Priorat al României, în 2004, condus de Marele Prior Dan Vasiliu şi având o componenţă masivă (aproximativ 300 membri în 2006) şi legături strânse cu principalele Biserici româneşti, până acum fiind recunoscut de Biserica Catolică şi de Biserica Luterană, cu care colaborează la diverse programe sociale; cât şi în direcţia „obedienţei“ atlantice, structura românească a acesteia fiind în 2006 în curs de organizare.

Afară de aceste două structuri, mai funcţionează astăzi la noi şi o altă componentă a  O.S.M.T.H., una cu caracter mai special. Aceasta a aparţinut oficial „obedienţei“ portugheze, purtând numele Marele Priorat Magistral al Pământurilor Sfinte şi al Mariei Magdalena, cu sediul la Londra;  de curând, Sousa Fontes şi-a retras recunoaşterea. Componenta românească a acestuia este condusă de Alexandru Homotescu-Voinea; la fel cu celelalte componente, şi componenta românească a Marelui Priorat Magistral al Pământurilor Sfinte şi al Mariei Magdalena funcţionează împreună cu o structură de tip eclesiastic, numită Biserica Interdenominaţională a Pământurilor Sfinte, condusă pe plan mondial de un arhiepiscop, iar în România de un „Episcop Ioan“, Silviu Dopan.

  

                                                              Cav. Comandor CRISTIAN  TIBERIU  POPESCU

 

Top pf page

 

NON NOBIS DOMINE NON NOBIS, SED NOMINI TUO DA GLORIAM !

 

Ó Marele Priorat al Romaniei al OSMTH