SATANA ŞI SFINŢII:
LUÂNDU-L ÎN SERIOS PE PRINŢUL ÎNTUNERICULUI
Carl E. Olson - traducere de Radu Capan

 

 

Imaginaţi-vă un preot sfânt atât de dedicat lui Dumnezeu încât adesea trec zile fără să mănânce, iar atunci când mănâncă, masa îi este un cartof fiert sau o bucată de pâine întărită. Deşi mulţi îl consideră nepotrivit pentru preoţie, el reuşeşte să revigoreze credinţa slabă a locuitorilor unui sat sărac, petrecând adesea şi 18 ore în confesional, uneori dormind doar 1-2 ore pe noapte.

Pe măsură ce faima acestui om sfânt al lui Dumnezeu se răspândeşte, pelerinii încep să îl caute, aşteptând uneori zile întregi pentru a se spovedi la el, pentru a fi vindecaţi de bolile lor, pentru a-şi dezvălui nevoile lor profunde. Nu toţi sunt însă mulţumiţi. Preotul începe să fie atacat, uneori fizic, alteori emoţional şi psihologic. Este luat în derâdere, batjocorit, iar noaptea în loc să se bucure de linişte are parte de ore întregi de zgomote violente. Mai mult, într-una din nopţi patul îi este incendiat. În ciuda abuzurilor constante împotriva sa, preotul nu cheamă niciodată poliţia. Nu ar avea cum să îl ajute, căci tachinările la care este supus nu vin de la oameni, ci de la Satana. Preotul, desigur, este Sf. Ioan Vianney (1786-1859), Parohul din Ars, pomenit în calendarul Bisericii Romano-Catolice la 4 august.

Deşi binecunoscut pentru sfinţenia sa, pentru ascetismul practicat, pentru profunzimea cu care pătrundea în sufletele oamenilor, Parohul din Ars a fost un om excepţional şi din punctul de vedere al curajului şi fermităţii sale în faţa Răului. Timp de aproape 35 de ani (1825-1858), Satana l-a asaltat pe acest sfânt în nenumărate moduri, căutând să înfrângă voinţa acestui mare om al lui Dumnezeu: cu sunete şi cântece ciudate, mieunând ca o pisică sau strigându-i "Vianney! Vianney! Mâncătorule de cartofi!"

 

Fiinţă vie sau simbol de speriat?

Astăzi, mulţi oameni înţeleg luptele Sf. Ioan Vianney cu Satana ca fiind doar rezultatul unor probleme de ordin psihologic, care în vremea sa nu erau bine înţelese sau identificate. După ei, oamenii din vremurile mai puţin ştiinţifice considerau adesea comportamente pe care nu le înţelegeau ca fiind lucrări ale Răului: acum însă multe dintre aceste "afecţiuni" pot fi tratate prin medicamente şi terapii adecvate. Comportamente considerate odinioară ca demonice sau cauzate de agresiune spirituală astăzi pot fi explicate de ştiinţă şi psihologie, ni se spune repetat în ziare, reviste şi în emisiuni tv. Şi, dacă nu ne miră faptul că ne-creştinii şi persoanele ne-religioase pot face astfel de afirmaţii, este surprinzător faptul că tot mai mulţi creştini resping credinţa străveche că Satana este real, este o fiinţă vie.

În octombrie 2002, un studiu efectuat de Barna Group indica faptul că 59% dintre americani resping existenţa Satanei, considerând că este doar un simbol. Studiul afirmă: "Catolicii susţin această viziune mai puternic decât protestanţii - 75% faţă de 55% - dar în final o majoritate din ambele confesiuni creştine crede că Satana este doar un simbol." Acelaşi studiu sublinia contradicţia dintre negarea existenţei Satanei şi faptul că 54% dintre participanţii la sondaj cred că "o fiinţă umană se poate afla sub controlul sau influenţa unor forţe spirituale precum demonii". Confesiunea religioasă cu cel mai mare procentaj de membri ce cred că Satana este o fiinţă vie, 59%, este cea mormonă. Cel mai mic procentaj, 17%, l-au înregistrat catolicii.

Pentru unii oameni, calea de la negarea faptului că Satana este o fiinţă vie până la negarea existenţei lui sub orice formă - chiar şi impersonală sau abstractă - este scurtă. După cum mulţi au spus, aşa ar vrea şi Satana să fie. Poetului francez Charles Baudelaire (1821-1867) i se atribuie cuvintele: "cel mai ingenios vicleşug al Satanei este să ne convingă că el nu există". În cartea sa "Eternul galilean", Arhiepiscopul Fulton Sheen îşi avertiza cititorii: "Nu vă bateţi joc de Evanghelii spunând că nu există Satana. Răul este prea real în lume pentru a spune aşa ceva. Nu spuneţi că ideea de Satana este moartă şi învechită. Satana nu îşi înmulţeşte niciodată mai mult hoardele decât atunci când, în răutatea lui, răspândeşte zvonul că a murit demult." Chiar dacă există preoţi, cateheţi, profesori de religie catolici care poate nu vorbesc niciodată despre Satana, şi care - indirect sau direct - par a-i nega existenţa, Satana nu este mort, şi nici Biserica nu l-a retrogradat la o forţă vagă şi impersonală. În timp ce un număr tot mai mare de oameni, printre care alarmant de mulţi catolici, sunt convinşi (sau s-au convins) că diavolul este o scorneală a unor imaginaţii primitive, învăţătura Bisericii despre el este astăzi la fel de puternică şi clară ca întotdeauna.

De exemplu, Catehismul Bisericii Catolice conţine numeroase referiri la Satana, sau la Diavol, explicând faptul că iniţial acesta a fost un înger bun, care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (nr. 391), că este o creatură ce are doar spirit şi a cărui putere este mare dar nu infinită (nr. 395), urmărind să distrugă omul întorcându-l împotriva lui Dumnezeu (nr. 414). Explicând cererea "ci ne mântuieşte de cel Rău" din rugăciunea Tatăl nostru, Catehismul Bisericii Catolice afirmă: "În această cerere, Răul nu este o abstracţiune, ci desemnează o persoană, pe Satana, cel Viclean, îngerul care i se opune lui Dumnezeu. 'Diavolul' (dia-bolos) este cel care 'se aruncă de-a curmezişul' planului lui Dumnezeu şi 'lucrării lui de mântuire' săvârşite în Cristos" (nr. 2851). Vedem deci că inclusiv cei care neagă că Satana ar fi o persoană, recunosc aceasta fără să vrea de fiecare dată când recită Tatăl nostru.

 

Numele şi căderea Satanei

Într-o audienţă generală intitulată "Înfruntând puterile Diavolului" (15 noiembrie 1972), Papa Paul al VI-lea spunea că este o îndepărtare de "învăţătura biblică a Bisericii a refuza să recunoşti existenţa Diavolului; a-l privi ca pe un principiu auto-susţinător care, spre deosebire de celelalte creaturi, nu îşi are originea în Dumnezeu; sau a-l explica pe Diavol ca fiind o pseudo-realitate, o personificare conceptuală, exaltată, a cauzelor necunoscute ale nenorocirilor din vieţile noastre". Avem aici exprimate trei adevăruri importante despre Satana, toate cu fundament biblic: Diavolul există, este o creatură pe care a creat-o Dumnezeu şi este o fiinţă reală.

Numele de Satana apare de multe ori în Biblie, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Cuvântul ebraic "satana" descrie un adversar, pe cineva care se opune altcuiva. Este folosit de mai multe ori în Vechiul Testament pentru a descrie activitatea fiinţelor atât umane cât şi cereşti trimise să oprească sau să se opună acţiunilor unui răufăcător, sau pentru a descrie trimişii care acţionează ca judecători în numele lui Dumnezeu. De la acest înţeles pozitiv, în deceniile dinaintea întrupării lui Cristos cuvântul a început să fie folosit ca nume propriu - Satana - pentru a numi o creatură cerească aflată în opoziţie totală cu Dumnezeu, o creatură ce caută să ruineze lucrarea Sa. În scrieri apocrife iudaice este considerat a fi prinţul spiritelor rele, a cărui alungare din cer s-a datorat refuzului său de a-l recunoaşte pe om ca fiind după chipul lui Dumnezeu (cf. Geneză 1,26-27).

De-a lungul Noului Testament, se face referire la Satana cu multe nume, precum Beelzebul (Marcu 3,22; Matei 10,25;12,24), Veliar (2 Corinteni 6,15), vrăjmaşul (Matei 13,25.28.29; Luca 10,19), domnul demonilor (Marcu 3,22), stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 12,31;14,30), balaurul cel mare (Apocalipsa 12,9), şarpele sau şarpele de demult (2 Corinteni 11,3; Apocalipsa 12,9;14,14;20,2) şi ispititorul (Matei 4,3; 1 Tesaloniceni 3,5). Şi desigur mai este numit "Diavolul" (Matei 4,1;25,41; Luca 4,2; Ioan 13,2; Fapte Apostolilor 10,38), care vine din cuvântul grec diabolos (în latină diabolus), însemnând "calomniatorul" sau "învinovăţitorul".

Satana, ca toate creaturile, a fost creat de Dumnezeu - şi a fost bun prin creare. A fost un înger, spirit pur, creat pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru a face lucrarea lui Dumnezeu. Ceva cutremurător s-a întâmplat însă cu Satana şi cu alţi îngeri. Având voinţă liberă, aceştia au ales să se revolte împotriva Celui care i-a creat. Al patrulea Conciliu de la Lateran (1215) afirma că deşi au fost creaţi "buni prin natura lor" de către Dumnezeu, respectivii îngeri au căzut din cer deoarece "s-au făcut pe sine răi prin acţiunile lor". După cum arată Catehismul Bisericii Catolice, această acţiune a lor, faptul că Dumnezeu a permis-o şi răul care a rezultat sunt un "mare mister" (nr. 395). Citându-l pe Sfântul Ioan Damaschinul, Catehismul Bisericii Catolice explică de asemenea faptul că acest păcat al Satanei şi al îngerilor săi nu poate fi iertat, având caracter permanent şi irevocabil (nr. 393).

Despre acest misterios eveniment cosmic se vorbeşte în epistola a doua a lui Petru, în care se aminteşte de îngerii care au păcătuit (2Petru 2,4; cf. Matei 25,41; Iov 4,18) şi în prima epistolă a lui Ioan, în care se spune că "de la început diavolul păcătuieşte" (1Ioan 3,8). Al doisprezecelea capitol din Apocalipsă descrie cum coada "balaurului mare, roşu" a aruncat pe pământ "a treia parte din stelele cerului" (Apocalipsa 12,3-4), înţelegându-se aceasta ca o referire la căderea Satanei şi a îngerilor săi. Acelaşi capitol mai descrie războiul ceresc dintre îngerii căzuţi şi arhanghelul Mihail cu îngerii săi:

"Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă Diavol şi Satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el" (Apocalipsa 12,7-9).

Această scenă din ultima carte a Bibliei este aşezată oarecum simetric faţă de prima menţionare a "şarpelui" în Geneză 3, în cunoscutul episod al ispitirii din Grădina Edenului şi al căderii care a urmat. Şarpele, descris ca unul dintre cele mai viclene animale (Geneză 3,1), o ispiteşte pe Eva să mănânce din copacul cunoaşterii binelui şi răului, iar Eva cedează. Unii biblişti se îndoiesc că autorul Genezei s-a gândit la Satana când a scris despre şarpe. Totuşi, în străvechiul Orient Apropiat, şarpele era adesea văzut ca o figură cosmică ce se identifică cu un monstru al haosului şi care reprezintă puterile răului şi ale întunericului. În gândirea iudaică de mai apoi, şarpele din Geneză 3 este identificat cu Satana, sau văzut ca un simbol al Satanei, sau purtător de cuvânt al său (Înţelepciunea 2,24).

Această identificare este de asemenea explicită în Noul Testament, în special în Apocalipsă 12, care identifică balaurul cu "şarpele de demult", Diavolul, Satana. Isus a descris diavolul ca fiind "de la început ucigător de oameni" şi "mincinos şi tatăl minciunii" (Ioan 8,44). Sfântul Paul scrie despre şarpele care "a amăgit pe Eva în viclenia lui" (2Corinteni 11,3). La rândul său, Catehismul Bisericii Catolice explică faptul că în spatele neascultării lui Adam şi Eva "se află o voce înşelătoare, ostilă lui Dumnezeu, care, din invidie, îi aruncă în moarte. Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă un înger decăzut, numit Satana sau Diavolul" (art. 391).

 

Mărturia Noului Testament

Creştinii uită adesea că însuşi Isus a crezut în existenţa Satanei. Astăzi nu se prea vorbeşte despre aceasta, dar Isus l-a înţeles pe Satana ca fiind "stăpânitorul lumii acesteia" (Ioan 12,31), un ucigător, un mincinos, tatăl minciunii (Ioan 8,44). Isus a arătat clar că unul dintre aspectele cheie ale mântuirii pe care o aduce lumii presupune distrugerea puterii Satanei asupra lumii:

"Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine. Iar aceasta zicea, arătând cu ce moarte avea să moară." (Ioan 12,31-33; cf. Ioan 16,11; 1Ioan 3,8)

În acest scop, Isus a vindecat adesea oameni suferind de posedări demonice (Matei 9,33;17,18; Marcu 7,26-30; Luca 4,33-35;9,38-42), demonstrându-şi puterea asupra răului, asupra "domnului demonilor" (Matei 9,34;12,24; cf. Efeseni 2,2). Şi deşi Satana nu este - evident - în centrul Evangheliilor, există mai multe momente importante din activitatea publică a lui Isus când El a vorbit despre Satana sau cu Satana.

Catehismul Bisericii Catolice indică faptul că Diavolul, stăpânitorul acestei lumi, "îşi atribuise în chip mincinos trei titluri de regalitate, de putere şi de slavă" (nr. 2855). Satana doreşte să conducă totul, să aibă putere peste toate şi să fure şi să distrugă gloria a tot ce există. Aceasta o vedem din ispitirea lui Isus în deşert (Matei 4,1-11; Marcu 1,12-13; Luca 4,1-13; Catehismul Bisericii Catolice nr. 540), eveniment ce inaugurează activitatea publică a lui Isus. Satana îl ispiteşte pe Isus să îşi arate puterea transformând pietrele în pâine. Îl ispiteşte să îşi arate gloria cerească aruncându-se de pe acoperişul templului, pentru ca îngerii să îl prindă. Iar apoi Diavolul îi oferă lui Isus toate împărăţiile lumii dacă i se închină. Isus ştia însă că Împărăţia sa nu poate fi întemeiată decât prin suferinţă şi moarte; că adevărata putere vine din iubire şi sacrificiu, nu din frică sau aroganţă. El ştia şi că trupul Său va fi glorificat în urma ridicării din mormânt, nu prin evitarea morţii. Aceste ispitiri sunt ecoul ispitirilor la care au fost supuşi Adam şi poporul lui Israel. În timp ce aceştia nu au reuşit să se împotrivească lucrării Satanei, Isus este victorios asupra ispititorului (Catehismul Bisericii Catolice 538-540).

Respingerea de către Isus a ispitirilor Satanei a arătat hotărârea lui Mesia de a aduce pe pământ Împărăţia Sa. Isus ştia însă de asemenea că Biserica şi Împărăţia Sa vor fi supuse unor dure atacuri din partea Satanei şi a îngerilor acestuia. I-a spus lui Petru că puterile iadului vor căuta să distrugă Biserica, dar nu vor reuşi (Matei 16,18). I-a mai spus capului apostolilor: "Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu" (Luca 22,31), dând de înţeles prin ce încercări grele vor trece apostolii. Şi vedem două reacţii diferite la încercări: Petru, după ce neagă că l-ar cunoaşte pe Isus, se căieşte de greşeală; Iuda pe de altă parte, se lasă sedus de Satana, îl trădează pe Isus, iar în final se sinucide (Ioan 13,2,27).

Nu doar Isus, ci şi apostolii au recunoscut că Satana este real şi are putere - precum şi victoria Mântuitorului asupra lui. Sfântul Paul îl menţionează pe Satana în câteva din epistolele sale, adesea în contextul unor ispitiri (1Corinteni 7,5; 2Corinteni 2,11) şi al unor conflicte spirituale (Romani 16,20; 1Corinteni 5,5; 2Corinteni 12,7; Efeseni 4,27;6,11; 1Tesaloniceni 2,18). El face o atentă distincţie între abilitatea Satanei de a ispiti şi voinţa liberă a omului de a respinge sau accepta ispita. Cu alte cuvinte, apostolul nu îl confundă pe Satana cu păcatul. Satana vrea ca noi să păcătuim, dar noi înşine alegem păcatul, folosindu-ne de voinţa liberă. Sfântul Iacob subliniază aceeaşi idee când scrie: "Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi" (Iacob 4,7). Tot în Noul Testament găsim descrieri ale lui Satana precum "diavol care umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită" (1Petru 5,8) sau "balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne" (Apocalipsa 12,3).

Biblia ne spune şi câte ceva despre soarta care îl aşteaptă pe Satana. Înainte de a fi arestat, Isus le-a spus discipolilor săi că Diavolul şi îngerii lui sunt destinaţi "focului cel veşnic" care le-a fost pregătit (Matei 25,41). Iar la sfârşitul veacurilor, după ce i se va permite să îi pună la încercare o vreme pe credincioşi (Apocalipsa 20,7), Satana şi ajutoarele sale vor fi "aruncaţi în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor" (Apocalipsa 20,10, cf. CBC nr. 677).

 

Lucrarea Satanei astăzi

Există astăzi multe cărţi despre Satana care includ descrieri de activităţi oculte, comportamente bizare, activităţi paranormale, toate menite să convingă cititorii de faptul că Satana este astăzi mai activ şi mai productiv ca niciodată. Pe de o parte, astfel de cărţi îi ajută pe oameni să recunoască faptul că Satana este viu şi activ şi urmăreşte să distrugă vieţi într-o multitudine de feluri. Pe de altă parte, senzaţionalismul din ele poate conduce la o viziune dezechilibrată asupra Satanei, chiar la o preocupare nesănătoasă. Există însă şi ghiduri bune pentru creştinii care doresc să afle despre Satana fără a pierde imaginea de ansamblu. Într-un astfel de articol, intitulat "Credinţa creştină şi demonologia" şi apărut într-un volum coordonat de Austin Flannery, O.P. în 1982, se oferă o listă utilă de adevăruri de luat în seamă privitoare la activitatea Satanei astăzi. Iată câteva:

·         Satana şi demonii există, sunt reali şi sunt fiinţe create. Aceasta este învăţătura clară şi consecventă a Bisericii. A o nega înseamnă a pune la îndoială lucrarea mântuitoare a lui Isus Cristos şi modul în care El îl înţelegea pe Satana, răul şi păcatul. Fiţi umili în faţa misterului răului şi căutaţi să duceţi o viaţă de sfinţenie, respingându-l mereu pe Satana şi căile lui, prin harul lui Dumnezeu.

·         Omul este responsabil pentru relele pe care le comite. Biserica nu ne lasă să spunem: "Diavolul m-a făcut să păcătuiesc!" Omul are voinţă liberă şi libertate; poate de asemenea să îl cheme în ajutor pe Dumnezeu, care este mult mai puternic decât ar putea visa vreodată Satana să fie.

·        Aveţi o atitudine critică şi prudentă vizavi de pretenţiile de posedare demonică. Activitatea demonică este reală şi există oameni care suferă de atacuri demonice sau chiar de posedări. Nu vă lăsaţi însă păcăliţi de relatările senzaţionale care pot să fie inexacte. Discernământul vine din cunoaşterea învăţăturii Bisericii despre activitatea demonică şi din investigarea atentă a cazurilor.

·        Omul modern este adesea naiv când este vorba de supranatural. El poate să fie de asemenea incredibil de arogant în negarea lucrurilor pe care nu le poate explica doar prin ştiinţă sau raţiune. Din nou, umilinţa este esenţială. Lăsaţi Scriptura şi învăţătura Bisericii să vă călăuzească.

·        Nu subestimaţi niciodată importanţa credinţei. Satana doreşte să distrugă omul şi este foarte serios în căutarea lui neîncetată de a face acest lucru. Prin credinţa în Dumnezeu, putem să ne împotrivim Satanei. Este adevărat că ne poate ispiti şi că urmăreşte ocaziile prin care să ne conducă la păcat. Deşi ne poate ispiti, Satana nu ne poate însă forţa să păcătuim. Şi prin credinţă putem avea siguranţa triumfului lui Dumnezeu asupra sa.

·        Răul este un mister. Cultura de astăzi se îndoieşte de rău şi acţionează ca şi când acesta, chiar dacă există, este o forţă vagă şi impersonală. În acelaşi timp însă, cultura este fascinată de rău, fapt dovedit de succesul filmelor horror, al literaturii despre Satana şi despre posedările demonice, şi permanentele ştiri despre acte rele (răpiri, crime, violenţe etc). Trebuie să acţionăm pentru a arăta lumii că misterul răului nu trebuie să ne atragă, ci să ne repugne. Provocarea este aceea de a arăta că Crucea înseamnă viaţa şi victoria adevărată, pe când acţiunile răului sunt semnele morţii şi ale înfrângerii.

 

Împotriviţi-vă Diavolului!

Se spune că Diavolul i-ar fi spus Sfântului Ioan Vianney: "Dacă ar exista trei preoţi ca tine, împărăţia mea ar fi ruinată." Sfântul, la rândul său, şi-a dezvoltat un remarcabil simţ al umorului relativ la atacurile supranaturale la care era supus, spunând: "O, Diavolul şi cu mine? Suntem aproape colegi de cameră!"

Este foarte improbabil să avem în viaţă parte de confruntări cu Satana aşa cum a avut Sfântul Ioan Vianney, dar totuşi trebuie să fim conştienţi de cine este Satana şi ce face el - şi de ce trebuie să i ne împotrivim. Aceasta începe cu recunoaşterea faptului că Diavolul există şi că doreşte să ne distrugă. Înseamnă să ştim că deşi este puternic, Satana este limitat şi a fost deja învins (Catehismul Bisericii Catolice 2852, 2864). Imaginaţi-vă o persoană atât de dedicată lui Dumnezeu încât devine asemenea Sfântului Ioan Vianney. Acel sfânt aţi putea fi Dvs.

 

(Articol apărut la 31 iunie 2005 în publicaţia catolică "Our Sunday Visitor". Carl E. Olson este editor al sitului IgnatiusInsight.com, co-autor al cărţii "Farsa Da Vinci: Expunerea Erorilor din Codul lui Da Vinci" şi autor al cărţii "Vor fi catolicii 'lăsaţi în urmă'?", precum şi a numeroase articole în diferite publicaţii catolice.)

 

ÇTop pf page

 

 

NON NOBIS DOMINE NON NOBIS, SED NOMINI TUO DA GLORIAM !

 

 

Ó Marele Priorat Magistral al Romaniei al OSMTH