ORDO  SUPREMUS  MILITARIS  TEMPLI  HIEROSOLYMITANI

 

 

 

 

 

MARELE PRIORAT AL  ROMANIEI

OBEDIENTA REGULARA DE PORTO

 

 

 


LA  CE  DATĂ   S-A  PRODUS

SUPLICIUL   LUI   MOLAY?

 

        E poate fatal ca istoricii unui fenomen, ai unei teme anume – odată ce-şi concentrează atenţia asupra aspectelor esenţiale ale problematicii abordate, faţă de care chiar ambiţionează să-şi aducă propria contribuţie –, în acelaşi timp preiau în mod automat, ca pe un „bun comun“, o multitudine de date „de fundal“ ce nu mai necesită nici un fel de verificare. Acesta este un tribut de stereotipie plătit adesea... şi plătit chiar şi în legătură cu data de zi a supliciului lui Jacques de Molay. Astfel, la –  să spunem – 90% dintre autori este menţionată, fără comentarii, data de 18 martie 1314 [1]. Această dată de zi se înscrie astăzi printre acele „date sigure“ ce se reproduc ca atare ori de câte ori este necesar... dar această „dată sigură“ este oare şi reală?

         Desigur, răspunsul trebuie căutat în documente contemporane evenimentului, unde relatarea supliciului celor doi demnitari ai Ordinului templier, unul dintre ei fiind însuşi Marele Maestru, nu putea fi ignorată.

         Într-adevăr, istoriografia franceză contemporană consemnează evenimentul – menţionez doar foarte importantele cronici ale lui Guillaume de Nangis (mai precis spus, aşa-numitul „Continuator al lui Nangis“), pe de-o parte, şi, pe de altă parte, Godefroy (Geoffroy) de Paris, acesta din urmă, autor al unei cronici în versuri. Ba o fac şi cronici de aiurea, precum cea redactată de italianul Giovanni Villani. Problema este că toate aceste prestigioase texte, cu două excepţii, relatează evenimentul, ba chiar cu detalii multiple, dar nu şi cu precizarea datei de zi la care s-a produs acesta. Excepţiile sunt textul „Continuatorului lui Nangis“, pe care l-am amintit deja, şi cel numit Olim, la care voi reveni.

         Întâi, câteva cuvinte despre Nangis şi despre Cronica sa.

         Guillaume de Nangis s-a născut pe la jumătatea secolului al XIII-lea şi a murit la 1300; a fost călugăr la Saint-Denis şi a coordonat cancelaria şi biblioteca mănăstirii. Lucrarea sa esenţială este Cronica universală, cuprinzând evenimentele dintre 1113 şi 1300. Prestigiul cronicarului a făcut ca, după moartea sa, textul lăsat de el să fie completat, „continuat“, de încă trei cronicari ce au vrut să rămână anonomi. Aceştia au fost probabil tot călugări la Saint-Denis, primul continuând relatarea până în 1303; al doilea, între 1304 şi 1316; al treilea, între 1317 şi 1340. Deci paragraful care ne interesează aici a fost redactat de cel de-al doilea dintre „continuatorii lui Nangis“ [2].

         În 1837, marele Jules Michelet publica volumul al IV-lea din monumentala Istorie a Franţei, în 24 de volume, editate între 1833 şi 1874, lucrare ce i-a adus autorului o extraordinară notorietate. Aici autorul acordă peste 40 de pagini capitolului intitulat Distrugerea Ordinului templier (cartea V, cap. IV). Michelet era, în acel moment, cel mai bun cunoscător al problemei, şi este probabil că lucra deja la uriaşa colecţie de documente intitulată Procesul templierilor, din care primul volum avea să apară în 1841, adică peste doar patru ani [3].

        Prin Istoria Franţei a lui Michelet se imprimă deja o opţiune, să-i spunem, „oficială“ privitor la data de zi a supliciului lui Molay, pe care marea majoritate a templologilor de mai târziu o reiau. Anume, istoricul reproduce un amplu citat din Continuatorul lui Nangis, în care este descrisă cu detalii ziua supliciului, pe care cronicarul o identifică astfel: „lunea de după sărbătoarea Sfântului Grigore“. În Occident, Sfântul Grigore se sărbătoreşte pe 12 martie, care, în 1314, a căzut într-o zi de marţi; astfel, prima zi de luni după Sfântul Grigore reprezintă data de 18 martie. Totul pare clar şi lipsit de orice echivoc.

         Şi totuşi...

         În nota la pasajul citat din Continuatorul lui Nangis, Michelet arată că mai există încă un text, pe care-l reproduce în versiunea sa originală în limba latină, şi care oferă o altă variantă asupra datei de zi a evenimentului. Care este această sursă şi ce variantă oferă ea?  Este vorba de Registrele parlamentului, aşa-zisele Olim – cuvânt latin însemnând „altădată“, „odinioară“ – registre care au consemnat deciziile Parlamentului din Paris între 1264 şi 1318 [4]. În aceste Olim, nu execuţia celor doi şefi ai Ordinului templier este în mod direct obiectul relatării, ci repercusiunile acesteia.  

         Iată despre ce e vorba. Micuţa insulă de pe Sena zisă „a evreilor“, pentru că mai înainte vreme aici fuseseră arşi pe rug câţiva talmudişti, aparţinea – la momentul supliciului lui Molay – Ordinului călugăresc al augustinilor, ce-şi aveau „sediul central“ la mănăstirea pariziană Saint-Germain-des-Prčs.

         Aşa cum se ştie, în dimineaţa zilei în discuţie, în faţa catedralei Notre Dame, se înălţase o estradă lângă care fuseseră aşezate jilţurile cardinalilor – reprezentanţi direcţi ai papei Clement V – care urmau să pronunţe sentinţa în procesul intentat împotriva conducătorilor Templului. Reamintesc că procesul împotriva Ordinului templier se încheiase încă în 1312, când Ordinul fusese abolit prin decizie papală luată în consiliu restrâns. Tot atunci papa Clement V şi-a rezervat sieşi judecarea celor patru demnitari ai Ordinului aflaţi în arest, în frunte cu Marele Maestru. Nu i-a judecat însă direct, aşa cum sperase Molay, ci a numit pentru aceasta pe cardinalii amintiţi, aleşi cu grijă dintre oamenii devotaţi regelui Filip. Iar acum, în faţa catedralei Notre Dame, de faţă fiind mult popor, se comunica public sentinţa prin care cei patru demnitari erau condamnaţi la închisoare pe viaţă.

         Astfel, în dimineaţa acelei zile de martie 1314, după ce a ascultat sentinţa, Molay a ridicat glasul clamând nevinovăţia Ordinului, gest urmat de maestrul pentru Normandia, Geoffroy de Charnay. Ştiindu-se că ei făceau această mărturisire cu preţul propriei condamnări la moarte, ce trebuia să urmeze automat, curajul lor de a afirma adevărul a trezit un val de simpatie populară, fapt care desigur i s-a raportat regelui. Filip cel Frumos a înţeles în fapt pericolul potenţial ca poporul Parisului, dornic de justiţie, să se mai ridice încă o dată împotriva lui, precum o făcuse în 1306. În atari condiţii, regele şi consilierii lui vor fi identificat soluţia  ca  rugul  pentru Molay şi Charnay să fie plasat neapărat într-un loc greu accesibil pentru eventualii simpatizanţi, dornici să intervină în favoarea templierilor nedreptăţiţi. Deci, soluţia pentru rege şi ai lui a fost ca rugul să fie înălţat pe Insula evreilor, protejată de înseşi apele adânci ale Senei, pe ambele maluri ale fluviului fiind plasate cordoane de soldaţi, iar transportul condamnaţilor să se facă kilometri întregi pe apă, ca aceştia să circule cât mai puţin prin mijlocul oraşului, prin mulţime.

         Dar  apelând la această soluţie desperată, regele şi-a asumat riscul unui scandal cu augustinii, lezaţi în drepturile lor de proprietate, şi cărora – probabil, pentru a păstra cât mai mult secretul acţiunii –, nici măcar formal nu li se ceruse acordul. Iar scandalul s-a şi produs. Subiectul propriu-zis al relatării din Olim este tocmai protestul augustinilor, iar notarul în cauză îşi datează consemnarea – atenţie, e vorba de data consemnării, iar nu de cea a evenimentului descris! – prin ziua de „13 martie 1313“.

         Prin urmare, supliciul lui Molay s-a produs înainte de ziua de 18 martie, odată ce deja pe 13 efectele lui erau relatate, conform textului Olim...

         E vorba de a alege o mărturie în detrimentul celeilalte. În ceea ce-l priveşte pe Michelet, el i-a dat credit Continuatorului lui Nangis – fapt evident, odată ce consemnarea acestuia a reprodus-o în textul propriu-zis, pe când pe cealaltă a reprodus-o doar la note. Pe informaţia din Olim nu s-a pus mare preţ, în primul rând pentru că o parte a însuşi „conţinutului“ ei trezeşte suspiciuni: e vorba de faptul că anul menţionat în text este „1313“ – ori, este absolut sigur că evenimentul s-a produs în 1314.

         Şi  totuşi, Olim a menţionat anul corect din punctul de vedere al  cronologiei care se utiliza în Franţa acelei epoci – şi numai acolo! –, cronologie conform căreia anul nou începea în prima zi de Paşti [5]. Or, în intervalul care ne interesează aici, Paştele a căzut pe 7 aprilie, şi,  pentru Franţa, abia din acea zi a început anul 1314. Deci în luna anterioară, adică martie, era încă anul 1313 – adică exact anul precizat în Olim!

         Asta ar însemna că suspiciunile faţă de textul Olim pot fi înlăturate. Cel care a greşit ar fi astfel Continuatorul al lui Nangis, care a scris că supliciul s-a produs „lunea de după sărbătoarea Sfântului Grigore“, pe când corectă ar fi fost formula „lunea de dinainte de  sărbătoarea Sfântului Grigore“. Adică 11 martie, în loc de 18.

         Datarea propusă de Olim capătă încă mai multă pondere, dacă aducem în discuţie şi alte detalii. Execuţia a început, conform mai multor surse, pe la ora 18. Atunci începea amurgul, astfel că „ziua de lucru“ a notarului care făcea consemnările în Olim se sfârşea oricum. Nici a doua zi, de Sfântul Grigore, nu a făcut el consemnarea, probabil nelucrând în ziua acestei sărbători importante. A venit la „serviciu“ abia  pe  13 martie, când a redactat consemnarea şi a datat momentul redactării. Supliciul lui Molay s-a produs deci pe 11 martie 1314.

         În sprijinul acestei datări poate fi adusă şi o „probă surpriză“, furnizată de  un fapt de tradiţie: se spune că, înainte de a fi cuprins de flăcări, Jacques de Molay ar fi chemat în faţa tribunalului lui Dumnezeu pe papa Clement V în patruzeci de zile, iar pe regele Filip, în mai puţin de un an. Se pare că Molay a invocat într-adevăr judecata divină, dar nu a fixat „termene“ pentru aceasta. Papa a murit pe 20 aprilie, iar regele, pe 29 noiembrie 1314.  Cum morţile celor doi prigonitori ai Ordinului s-au produs atât pe neaşteptate, cât şi la scurte intervale de timp, legenda chemării la judecata divină s-a completat, incluzând aspectul că Molay ar fi  indicat termene precise.

         A nu se scăpa din vedere că atunci când legenda se completa astfel din mers, data morţii lui Molay era recentă şi cunoscută exact. Cele patruzeci de zile anterioare lui 20  aprilie indică ziua de 11 martie, iar nu 18. Altfel, dacă ziua supliciului ar fi fost 18 martie, legenda aşa-zisului „blestem“ al lui Molay ar fi menţionat „o lună“, sau, pentru precizie, „33 de zile“, şi acesta fiind un număr „mistic“.

         În concluzie, argumentele care pledează pentru identificarea datei de zi a supliciului lui Molay cu 11 martie sunt mai percutante decât cele pentru 18 martie şi cred că templologia ar trebui să consemneze asta.

 

 

Cav. CRISTIAN  TIBERIU  POPESCU

Comandantul Comanderiei nr. 1 „Dimitrie Cantemir”

 

 

NOTE

 

          1. În cadrul acestui simbolic procent de 10% pot fi incluşi diverşi autori vechi sau noi – cu observaţia că, asemeni celor majoritari, şi ei doar îşi afirmă  opţiunea, fără a socoti util să şi-o „demonstreze“. Îi menţionez aici pe următorii. Întâi, C.-H. Maillard de Chambure, cu lucrarea Régle et Statuts secrets des templiers précédés de l’Histoire de l’Établissement, de la destruction et de la continuation moderne de l’Ordre du Temple, Paris, 1840, republicată la Narbonne, Ed. Baudry, 2003, carte importantă la vremea ei, şi care, uneori mai este citată şi astăzi; Maillard de Chambure scrie (p. 103) că are „certitudinea“ că data exactă este 11 martie, dar nu dezvăluie cum a ajuns la această certitudine. În al doilea rând, Jules Loiseleur – care publica în 1873 La doctrine secrčte des templiers, tradusă în româneşte de Rodica şi Radu Valter, cu titlul Doctrina secretă a templierilor, prefaţă şi note de Cristian Tiberiu Popescu, Bucureşti, Ed. Gramar, 2003 – afirmă (p. 157) că data supliciului a fost 11 martie, identificare pentru care îl citează pe Continuatorul lui Guillaume de Nangis. În „timpurile noastre“, Robert Ambelain, Jésus ou le mortel secret des templiers, Paris, Robert Laffont, 1970, p. 391, scrie că-l urmează pe Maillard de Chambure, dar face apel la „o anume sursă“, care spune că Molay şi Charnay au fost executaţi „într-o zi de luni, ajunul sărbătorii Sfântului Grigore“. Apoi, unul dintre cei mai importanţi templologi, Laurent Dailliez, Les templiers, ces inconnus, Paris, Librairie Académique Perrin, 1972, p. 373, plasează evenimentul în data de 11 martie, opţiune pentru care însă nu dă nici o explicaţie. Adaug la această succesiune şi cartea mea Templierii. Istorie şi mistere, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Ideea Europeană, 2004, p. 194.

         2. În epoca modernă, cronica lui Nangis a cunoscut mai multe ediţii şi traduceri. Din motive care îndată vor deveni evidente, ne interesează aici cele mai vechi. În 1825, marele om politic şi istoric François Guizot publică prima versiune în limba franceză a textului: Guillaume de Nangis (et ses continuations), Chronique, Paris, Société de l'Hist. de France, 2 vol. in 8).; în 1840, în volumul 20 din Recueil des historiens des Gaules et de la France, este reprodus textul original în limba latină; în sfârşit, în 1843, H. Géraud publică şi el o ediţie în limba franceză a Cronicii: Chronique de Guillaume de Nangis, Paris, J.-L.-J. Bričre, 421 p. in 8. Ultima republicare a traducerii lui Guizot s-a tipărit în 2002: Guillaume de Nangis, Chroniques capétiennes, Clermont-Ferrand, Éd. Paléo, Coll. Sources de l’histoire de France: le temps gothique, 2 vol., 215, 230 p. (vol. I, anii 1113-1270; vol. II, 1270-1328).

         3. Titlul original este Procčs des templiers, Paris, Imprimerie Royale. Al doilea volum apare la Paris, Imprimerie Ntionale, 1851.

         4. Text editat pe la jumătatea secolului al XIX-lea de Auguste Beugnot: Les Olim ou registres des arręts rendus par la cour du roi sous les régnes de Saint louis, de Philippe le Hardi, de Philippe le Bel, de louis le Hutin et de Philippe le Long, publiés par le Compte Breugnot, tome II: 1274-1318, Paris, Imprimerie Royale, 1842, p. 599.

         5. Acest sistem cronologic a funcţionat în Regatul Franţei din secolul al XI-lea, până în 1564.

 

 


NON NOBIS DOMINE NON NOBIS, SED NOMINI TUO DA GLORIAM !

Ó Marele Priorat al Romaniei al OSMTH