ORDO  SUPREMUS  MILITARIS  TEMPLI  HIEROSOLYMITANI

 

 

 

 

 

MARELE PRIORAT AL  ROMANIEI

OBEDIENTA REGULARA DE PORTO

 

 


                                                                                          

CARTA LARMENIUS ŞI LEGITIMITATEA

CAVALERILOR TEMPLIERI MODERNI

de Cav. Vincent G. Zubras, Jr. KGCTJ, KGCTS

 

 

            În ciuda pretenţiilor „istoricilor marcanţi” (care îşi întemeiază teoriile pe mesajul care ne-a fost inoculat de Biserica romano-catolică din perioada cruciadelor), Ordinul Cavalerilor Templieri NU a încetat să existe după cei 7 ani de persecuţii la care a fost supus de Biserică şi care au culminat cu arderea pe rug a lui Jacques de Molay. Pur şi simplu este vorba de ceea ce noi, cei din epoca modernă, numim încheierea „primului capitol” din existenţa Ordinului ... care coincide cu perioada cruciadelor, cuprinsă între anul 1118 (în opinia unora ar fi vorba de anul 1114) până la moartea lui de Molay care s-a produs în anul 1314.

            Simţind că i se apropie sfârşitul (de Molay ştia că, o dată ce îşi va schimba depoziţia în faţa tribunalului Inchiziţiei, soarta îi va fi pecetluită), de Molay a „transmis” verbal demnitatea de Mare Maestru al Ordinului (cu condiţia de a rămâne în fruntea Frăţiei Ordinului din Paris) celui care era „numărul doi” în Ordin, adică adjunctului său, Cavalerul Templier cu funcţia de Seneşal şi creştinul născut în Palestina pe nume Johannes Marcus (numele său francez este Jean-Marc) Larmenius. La momentul respectiv, Larmenius însuşi era în vârstă şi i-a condus pe ultimii dintre Templierii rămaşi în Cipru.

            Larmenius a deţinut demintatea de Mare Maestru al Ordinului de la moartea lui de Molay din anul 1314, până în 1324 când, în luna februarie, a iniţiat redactarea unui document la care istoricii se referă sub titlul „Carta lui Larmenius”, dar al cărei titlu în original este „Carta Transmiterii”.

            În acest document, Larmenius susţine că, fiind prea vârstnic pentru a putea continua în postura de Mare Maestru al Ordinului, va „transmite” înalta demnitate, după ce va obţine aprobarea Marelui Consiliu General al Ordinului, Templierului cu rangul imediat următor pe scara ierarhică, Cavalerul Franciscus Theobaldus. La momentul respectiv, Theobaldus era Prior al Prioratului Ordinului din Alexandria (Egipt). Theobaldus a acceptat numirea în funcţie şi a semnat documentul în forma respectivă. De atunci şi până în anul 1804, fiecare Mare Maestru sau Mare Secretar în exerciţiu a semnat acest docuemnt.

            Carta a fost redactată în binecunoscutul „codice” (alfabet codificat) uzitat în epocă de Cavalerii Templieri, alfabet al cărui principiu se baza pe descompunerea crucii în forma sa geometrică, fragmentele fiind folosite pentru formarea grupurilor de litere (crucea malteză înscrisă în pătrat quad-triangled). După decodificarea şi traducerea sa, Carta s-a dovedit a fi fost scrisă în limba latină uzuală în secolul al XIII-lea şi al XIV-lea ... deşi există câţiva istorici „cârcotaşi” care susţin că documentul ar fi un fals.

            Documentul mai este cunoscut şi sub denumirea de „Charta Transmissionis”, fiindcă unica ei funcţie era aceea de a „transmite” demnitatea de Mare Maestru al Ordinului în circumstanţele teribile ale epocii, şi avea scopul de a menţine în condiţii de siguranţă integritatea şi continuitatea Ordinului şi de a legitima perpetuarea istorică neîntreruptă a Ordinului templier.

Ea reprezintă şi dovada scrisă menită să confere o credibilitate sporită convingerii că cea mai mare parte a Ordinului se regrupase retrăgându-se de pe scena publică şi funcţiona discret „din umbră”, atât în Franţa, cât şi în restul lumii, după ce Ordinul fusese „secularizat” prin Bula papală Vox in Excelso emisă în 1312 de Papa Clement al V-lea, pontiful-marionetă al diabolicului rege francez Filip al IV-lea (sau Filip cel Frumos).

Ordinul a revenit într-o actualitate cu caracter semi-public în anul 1705, când la Palatul Versailles (Franţa), la Marele Capitul al Ordinului, a fost ales în înalta demnitate de Mare Maestru al Ordinului Filip, duce de Orleans, ulterior regent al Franţei. Cu toate acestea, nu s-a păstrat de la acest convent nici o referire explicită la existenţa Cartei lui Larmenius ... Pe de altă parte, trebuie să ne amintim că nu era recomandabilă menţionarea în public a acestui aspect.

Existenţa acestui document a fost recunoscută public în anii 1803-1804 de Marele Maestru de atunci Bernard Raymond Fabre-Palaprat, medic francez şi un apropiat al curţii lui Napoleon, la mult timp de la Revoluţia franceză. Palaprat a devoalat istoria acestui document.

Din acel moment, Ordinul a cunoscut o perioadă de înflorire cu precădere în Franţa. La jumătatea anilor 1800, demnitatea de Mare Maestru a fost transferată în Marea Britanie, apoi în Belgia, unde nu a fost ales propriu-zis un Mare Maestru, funcţionând.â, în schimb, un soi de „regenţă” exercitată de Marele Consiliu şi de Marele Secretariat al Ordinului, la acea vreme având sediul la Bruxelles.

Invadarea Belgiei în cel de-al doilea război mondial de către trupele hitleriste este un fapt istoric de notorietate. Despre Hitler se ştia că practică artele oculte („magia neagră”). Una dintre primele măsuri întreprinse după invazie a fost să-şi trimită trupele Gestapo (poliţia secretă) să scotocească capitala Bruxelles pentru a identifica adresa Biroului Secretariatului General al Ordinului Templului. Toate acestea se pretreceau în anul 1942. Hitler nutrea speranţa că ar fi putut găsi, printre documentele şi registrele Ordinului, locul secret în care se presupunea că ar fi ascuns Templierii Chivotul Legii. Una dintre tezele răspândite şi îmbrăţişate de diverşi istorici şi exegeţi era aceea că Templierii făcuseră săpături arheologice în subteranele Templului lui Solomon în perioada cât fuseseră încartiruiţi la Ierusalim, mai precis în perioada cruciadelor, că descoperiseră Chivotul şi alte comori şi că le scoseseră în mare taină din Palestina, aducându-le cu ei în Europa.

Atragem atenţia asupra unui aspect interesant: studiind în continuare acest subiect, vom descoperi că drama care se ascunde dincolo de tema filmului modern intitulat „”Raiders of the Lost Ark” (Căutătorii Chivotului pierdut) conţine elemente de istorie autentică ... Pentru Hitler, Chivotul avea puteri magice, după cum menţiona textul biblic; Hitler credea că el putea astfel guverna lumea - sau măcar o parte a lumii - cu ajutorul Chivotului.

O parte din tradiţia Ordinului nostru spune că în noaptea care a precedat descinderea ofiţerilor SS, Marele Secretar de atunci, care exercita şi funcţia de Mare Regent şi Mare Protector al Ordinului, Cavalerul Emile Clement Vandenburg, a strâns toate documentele Ordinului şi le-a trecut în secret peste graniţă în Franţa, apoi a traversat Munţii Pirinei, Galicia (partea nord-vestică a Spaniei), cu destinaţia Portugalia, ţară care îşi păstrase neutralitatea. El i-a încredinţat toate documentele, împreună cu Regenţa Ordinului Marelui Mareşal de atunci (demnitate echivalentă cu cea de Mare Prior) al Portugaliei, aristocratului portughez Don Antonio Campello Pinto Pereira de Sousa Fontes.

Prinţul Regent Dom Antonio Fontes a deţinut regenţa şi protectoratul Ordinului pe toată durata celui de-al doilea război mondial (nu a fost ales niciodată Mare Maestru) şi după încheierea acestuia.

Anumiţi „istorici cîrcotaşi” care au produs nenumărate neplăceri Ordinului nostru susţin că Vandenburg ar fi solicitat returnarea documentelor şi revenirea Regenţei în Belgia după încheierea războiului. Aceiaşi presupun că Dom Antonio Fontes a refuzat, susţinând că Vandenburg îl confirmase în momentul transmiterii efective a Regenţei şi a Protectoratului şi că transferul avea caracter definitiv şi permanent.

Aceeaşi poveste ne spune că vechiul grup belgian a intentat un proces civil în Portugalia, cu alte cuvinte că el a încercat „pe orice cale” să îl determine pe Dom Antonio să restituie documentele şi să renunţe la Regenţă şi la Protectorat. Dar iată că, în chiar acest punct, Vandenburg şi-a găsit moartea într-un accident de maşină produs în Belgia, iar din acel moment nimeni nu a mai încercat să facă presiuni asupra lui Fontes pe această temă.

Fontes a continuat să extindă şi să dezvolte Ordinul în întreaga lume, până la moartea sa care a survenit în februarie 1960. Apoi, s-a întâmplat un al doilea fapt neobişnuit: Don Antonio i-a lăsat moştenire, prin testament, Regenţa şi Protectoratul Ordinului templier fiul său în vârstă de 30 de ani, Don Fernando Campello Pinto Pereira de Sousa Fontes. După toate aparenţele, în virtutea legislaţiei portugheze, în urma unui atare gest se consideră că „proprietatea transmisă testamentar este intacabilă”.

Don Fernando şi-a asumat Regenţa şi Protectoratul asupra Ordinului în acest moment (februarie 1960) şi a preluat conducerea efectivă  a Ordinului. Iată încă un aspect asupra cărora „istoricii cârcotaşi” au formulat o seamă de plângeri: Dom Antonio nu numai că nu a returnat registrele puse la dispoziţie de Marele Secretar al Belgiei, însă imediat după moartea sa, regulamentul impunea convocarea Marelui Capitul (adunarea generală în ansamblul ei) al Ordinului cu scopul de a alege un nou Regent, sau, pasul următor, alegerea unui Mare Maestru (în conformitate cu Statutul şi întocmai ca în Regula Templieră a vechiului Ordin).

Cârcotaşii, după cum îmi place să-i numesc, s-au înşelat. Calitatea de Prinţ Regent şi de Protector al Ordinului pe care o deţinea Don Fernando a fost confirmată cu ocazia Marelui Capitul întrunit.

Iată că a urmat imediat un alt element de noutate. Don Fernando a introdus în Statut un amendament care facilita următoarea situaţie: dacă Marele Maestru nu era ales de Marele Capitul în decurs de (cred) 6 luni de la întrunirea Marelui Capitul anterior, Regentul Ordinului prelua automat demnitatea de Mare Maestru, astfel încât Regentul ar fi deţinut efectiv funcţia cumulată de Prinţ Regent şi de Mare Maestru.

Cele şase luni (sau intervalul respectiv de timp) s-au scurs, iar demnitatea i-a fost transferată lui Dom Fernando. După ştiinţa mea, următorul Mare Capitul l-a confirmat pe Don Fernando în această dublă postură, astfel încât el este Mare Maestru şi Prinţ Regent al Ordinului.

Cândva în anii 1970 şi la începutul anilor 1980, o facţiune disidentă a Ordinului din Spania s-a desprins de Ordinul legitim condus de Don Fernando şi s-a plasat sub conducerea unui (alt!) Fernando ... un spaniol pe nume Fernando Toro y Garland, înfiinţându-şi propriul Ordin prin însuşirea titulaturii Ordinului internaţional, a însemnelor, Crucii etcetera, conferind Ordinulului subtitulatura de „Alianţa Federativă Internaţională”. Acest grup de disidenţi este cunoscută în general sub denumirea de „grupul IFA”.

O altă lovitură de teatru schismatică, orchestrată de disidenţi din Statele Unite, Marea Britanie, Germania şi alte câteva ţări europene, s-a produs în anul 1995, când un grup de „egotişti militari” s-au rupt de Ordin, încercând să şi-l revendice. Acest incident a fost produs ca urmare a efortului unor foşti membri, ofiţeri din eşaloanele superioare, cărora li s-a alăturat un grup de „civili” care erau ei înşişi membri ai Ordinului, un britanic, un german, un scoţian şi cea mai mare parte a Marelui Priorat al SUA.

Grupul american s-a disociat şi mai mult printr-un proces civil instrumentat la Curtea Federală, acuzând de „violarea mărcii” un alt grup american care fusese constituit direct de Marele Maestru Fontes în SUA.

Aceasta s-a dovedit a fi cea mai amplă ruptură prin care a trecut Ordinul în toată istoria sa. Între timp, aceste grupuri schismatice au părăsit Ordinul şi şi-au format organizaţii proprii, furând titlul Ordinului, Crucea etcetera şi susţinându-şi legitimitatea aşa-zis alesei demnităţi de Mare Maestru.

Partea ca mai importantă din toată această istorie este că, în prezent, Marele Maestru Dom Fernando Fontes este în continuare recunoscut drept unicul şi adevăratul Mare Maestru în linie directă, iar legitimitatea titlului său este confirmată de continuitatea asigurată prin Carta Larmenius.

El este în prezent în fruntea Ordinului şi ne conduce, de la Biroul Marelui Magisteriu cu sediul la Porto, pe noi toţi cei care „am rămas loialişti disciplinaţi portughezi” în diverse ţări din jurul Portugaliei, iar când va trece în nefiinţă, Marele Capitul adevărat şi legitim, în formula în care s-a menţinut, se va întruni pentru a alege un nou Mare Maestru. Don Fernando este în vârstă de 70 de ani, sănătos şi în putere ... şi este devotat procesului de reconstrucţie a Ordinului după trista lovitură pe care i-au dat-o schismaticii.

„Loialiştii” sunt continuatorii în linie directă, istorică şi legitimă a Ordinului Cavalerilor Templieri, în conformitate cu Carta Larmenius. Prin acţiunile lor de disidenţă, grupurile schismatice s-au rupt cu bună ştiinţă de această ascendenţă directă, recunoscându-şi astfel trecerea în ilegalitate.

În ceea ce ne priveşte, noi, OPCCTS din Statele Unite, Canada, Mexic şi regiunea Caraibilor, suntem în prezent un grup mic, însă în plin proces de extindere. Datorită constrângerilor de ordin legal, impuse asupra noastră prin decizia judecătorească formulată în urma procesului de revendicare a mărcii, am fost obligaţi să înfiinţăm o organizaţie distinctă de Ordinul Internaţional din Portugalia ... însă menţinem „relaţii frăţeşti” cu Ordinul Portugaliei, recunoaştem legitimitatea de Mare Maestru al lui Dom Fernando Fontes (deşi, în virtutea structurii organizatorice a Ordinului şi a deciziei judecătoreşti, el nu îşi mai poate exercita controlul şi autoritatea asupra noastră) ... iar, prin dorinţă şi voinţă liber asumată, considerăm că facem în continuare parte din marea familie internaţională a „loialiştilor”.

Noi (America de Nord) am preluat vechea denumire originară a Ordinului antic al Cavalerilor Templieri, aşa cum a fost fondat iniţial, şi avem o organizare, sub aspect ritualic şi al practicilor, foarte asemănătoare celei a Ordinului originar. Suntem un Ordin Fraternal Cavaleresc şi Ecleziastic şi avem Fons Honorum (sursa măririi spirituale) conform Legii universale a Cavalerismului.

Sper că toate aceste lucruri vă vor fi utile în activitatea de cercetare şi vă invităm să păstrăm legătura, să ne permiteţi să ne cunoaştem reciproc, iar dacă se va naşte o prietenie reciprocă, permiteţi-ne să stabilim împreună dacă aţi dori să intraţi în Ordinul nostru.

 

Cu cele mai bune urări

Vincent Zubras, Jr.

Mare Preceptor, OPCCTS, Ordinul Cavalerilor Templieri din America de Nord

 

Nota: 

* documentul original asupra caruia nu ne asumam dreptul de proprietate se gaseste la adresa: http://www.knighttemplar.org/

 


NON NOBIS DOMINE NON NOBIS, SED NOMINI TUO DA GLORIAM !

Ó Marele Priorat al Romaniei al OSMTH